“Ţipete de spaimă răsună la urechile lui. În mijlocul fericirii lui, pustiitorul se va
arunca asupra lui.”
(IOV, 15, 21)
1. În esenţă, problema mea nu este cine ştie ce. Doar că, uneori, mi se întâmplă să nu fiu de
acord. Atâta tot. Câteodată asişti la fenomene pe care nu le poţi controla. Şi viaţa merge înainte.
Am avut o perioadă lungă în care n-am ştiut nimic. Venea seara, mă linişteam, discutam cu ai mei şi ne despărţeam, pentru noapte. Apoi venea dimineaţa aducând cu sine uitarea.
În mod sigur rămâneam în pat pe timpul nopţii. De multe ori, unul din părinţii mei deschidea uşa camerei ca să se convingă că dorm.
Totul a început într-o zi rece de primăvară, în urma unui accident de tramvai. Ca orice adolescent, visam cu ochii deschişi. În ziua aceea chiulisem de la şcoală ca să mă întâlnesc cu Oana. După multe ezitări, îmi luasem inima în dinţi şi- cerusem o întâlnire. Normal că a zâmbit, ştiindu-mă pus pe şotii, dar a acceptat. După ce ne-am plimbat prin tot oraşul până ce picioarele au refuzat să ne mai poarte, ne-am despărţit plecând fiecare în direcţia lui, eu rânjind de fericire, iar ea… nu ştiu. Oricum, m-am suit în tramvai şi am pornit-o către casă. Când să cobor, n-am mai aşteptat ca tramvaiul să oprească. Şi m-am trezit la spital, cu un bandaj imens în jurul frunţii. N-am dat importanţă. Nu mă durea nimic, şi a doua zi m-au lăsat să plec.
Atunci a început totul…
2. Am avut un prieten bun, pe nume Vlad. Am copilărit împreună. A murit într-o noapte de vacanţă cu iz de mere coapte. În noaptea aceea, Nelu Ţânţaru a tras cu praştia direct în geamul de la mansardă. Normal că s-a făcut ţăndări. Dormeam buştean după un meci de fotbal pe viaţă şi pe moarte cu căsarii. Blocarii bătuseră cu 13-11, iar eu dădusem ultimele trei globuri. Deci fusesem eroul serii. Geamul a explodat, pur şi simplu, sub forţa pietrei catapultate de invidios. Dormeam un somn tulbure, agitat, presărat cu crâmpeie de evenimente absurde şi personaje stranii. Imaginile mi se învârteau în minte şi mă răsuceam ca în transă, aruncând
aşternuturile prin cameră. Zgomotul loviturii, în loc să mă sperie, m-a readus în lumea reală. Am privit buimac în jur, încercând să desluşesc unde mă aflu. Am auzit însă scrâşnetul de frâne muşcând straşnic din asfaltul proaspăt uscat şi, apoi, bufnitura însoţită de urletul femeii.
“Vlaaaaaaaaaad!!!”
Am sărit în picioare şi m-am izbit de aerul curat al nopţii de smoală. În stradă, jos, o maşină se răsucise nefiresc barând ambele sensuri. Am reuşit s-o desluşesc cu greu. Reflecta lumina de la parter. Am alergat pe scară, cu lacrimile şiroindu-mi reci pe obraji şi inima bătând să-mi spargă pieptul. Capul îmi vuia. Un strigăt neomenesc se lovea de pereţii craniului reverberând dureros: “Vlaaaaaaaaaad!!!”. Noaptea, gândurile sunt parcă mai clare şi oamenii mai buni, mai oameni. Am ieşit în stradă şi m-am oprit la distanţă de maşină. La câţiva metri în spatele automobilului, aplecată asupra unui trup inert, mama lui Vlăduţ îşi plângea fiul plecat prea devreme acolo de unde nimeni nu se mai întoarce.
Noaptea aceea m-a înghiţit purtându-mă în fugă către nicăieri. Am alergat şi am alergat, cu lacrimile uscându-mi-se pe obraji şi
transpiraţia rece şiroindu-mi pe spinare. Fără să înţeleg de ce, mă simţeam dintr-o dată mare, uriaş, desprins de pământ şi mi se părea că văd tot ce se petrecuse cu câteva minute în urmă. Vedeam maşina gonind fără lumini în noapte, îl vedeam pe Ţânţar întinzându-şi praştia şi pe Vlad alergând către el să-l oprească. Îl vedeam apoi pe Vlăduţ ieşind în stradă, gonind fără să se asigură spre duşmanul care luase chip de ciocoi, air el, haiducul, trebuia să-l prindă şi să-l aducă legat fedeleş în mijlocul fraţilor săi. Am văzut apoi maşina secerându-i viaţa de copil cuminte.
M-am întors în zori acasă, trecând ca un străin pe lângă părinţii mei şi m-am oprit la fereastra mansardei, privind în gol către fâşia de şosea pe care, cu câteva ore în urmă, prietenul meu cel mai bun, fratele emu de cruce, alergase pentru ultima dată.
3. Toate poveştile încep cu a fost odată. Şi se termină, ştiţi cum… Dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit. Întotdeauna este loc
pentru o continuare. Şi, mai ales, în cele mai multe cazuri, poveştile se termină cu bine. E firesc să se termine aşa.
Mi-e ruşine să o spun, dar eu tot copil am rămas. Poate veţi râde… Tatăl meu mi-a citit poveşti, şi încă îmi mai citeşte, înainte de culcare. Asta când nu-i citesc eu lui. Poate veţi crede că situaţia este hazlie, dar omul are nevoie de poveşti. Şi, mai ales, are nevoie de povestitori. Are nevoie să viseze, să creadă în frumos, să sfideze dogmele. Ca să rămână om.
Era o noapte de septembrie. Cu vânt plăcut şi frunze picurând melancolic sub fereastra mansardei mele. Tata îmi citise
“Cântecul Libelungilor, o poveste frumoasă, foarte frumoasă, scrisă de un mare povestitor al neamului nostru. După ce a terminat de istorisit, tata a rămas pe gânduri şi a oftat. Apoi m-a sărutat pe frunte şi ne-am spus noapte bună.
Somnul a venit lin, dându-mi târcoale cu viclenie şi purtându-mă pe aripile visului către tărâmul veşnic însorit al nopţilor de vară. Eram Libelung, zburând pe deasupra pustiei, alături de cei asemeni mie, către oraşul nostru. Aripile mari, străvezii, unduiau sub soarele unui apus ruginiu, desenând valuri mişcătoare. În inima pustiei am zărit încolăcindu-se ţevi şi conducte. Sfere albe, strălucitoare, susţinute de picioare peticite cu ventile uriaşe însemnau rezervoarele unui combinat petrochimic. Sub noi, în vârful unei coloane subţiri,
la o înălţime apreciabilă, ardea o flacără roşie, luminând întinderea de metal.
Am lăsat stolul să mi-o ia puţin înainte. Simţisem primejdia şi nu voiam să creez panică. Am coborât.
Undeva, la marginea combinatului, ieşind din panglica râului şerpuitor, câţiva oameni, puncte roşietice pe fundalul nopţii, se îndreptau către unul din rezervoare. Ţigări aprinse, cântece, înjurături.
- Uite-o focă, bă!
- Fane, bă, hâc, ai
vedenii, bbă, uite o pasăre!
- Unde, bă, unde? Să văd &şi io!
- Uite, bă, colo!
Mucul de ţigară, încă scânteind, descrise o traiectorie ascendentă şi mă lovi în umăr. Apoi căzu pe gura de acces a
rezervorului.
Speriaţi, beţivii o rupseră la fugă.
Apoi izbucni incendiul. Limbi lungi, interminabile, măturau seninul cerului, încercând parcă să pârjolească puzderia de stele. Apoi o explozie răsunătoare sparse liniştea cuminte. Şi flăcările mă înghiţiră, mistuindu-mă.
M-am trezit lac de sudoare, cu aşternutul strâns sub mine şi perna căzută din pat.
Am deschis fereastra, am tras aer în piept şi am închis ochii. Când i-am deschis, am zărit departe, dincolo de marginea oraşului, la orizont, cerul roşu-negru pulsând şi frământându-se. Acolo trebuia să fie gura de aerisire, una din gurile de aerisire ale rafinăriei Teleajen.
4. Vedeam deja, departe în noapte, luminile roşii semnalizând pista de aterizare a aeroportului. Veneau către navă, din ce în ce mai mari, pe două şiruri paralele, până ce, într-un scrâşnet de frâne, avionul s-a reîntâlnit cu pământul.
M-am alăturat grupului ce părăsea scara aeronavei îndreptându-se către clădirea luminată de reflectoare.
Apoi am pătruns pe sub literele uriaşe care ne urau bun venit şi am ajuns în sala mare, în holul principal. Oameni cu feţe obosite,
îmbrăţişări, bagaje, haine mai mult sau mai puţin arătoase, flori, zâmbete, mesaje.
Apoi totul a răbufnit. Asurzitor, cumplit, devastator.
Din depărtare, limbi de foc măturau cerul cenuşiu ridicându-se din ruinele a ceea ce cu câteva clipe mai devreme fusese Aeroportul Internaţional Bucureşti Otopeni.
Un strigăt deznădăjduit spinetcă tăcerea nopţii. O uşă se izbi de perete şi două siluete cunoscute năvăliră în cameră.
Am putut doar să îngaim:
- Deschideţi televizorul!…
5. Era o sferă albastră, înconjurată de o ceaţă verzuie, difuză. Dincolo de fumul străveziu, un contur încadrat de ape mi-a atras atenţia.
Cădeam. Spintecam văzduhul, cu cerul deschizându-mi-se înainte, înghiţindu-mă. Un şuier intens, ascuţit, îmi străpungea auzul şi mintea.
Greu, asudat, înfrigurat, am regăsit solul.
Din străfunduri ieşea un urlet lung, lugubru, hăituitor. Trepidaţiile creşteau în intensitate. Pământul se căsca, înghiţind lacom oraşe, case, năruind construcţii cutezătoare. Şi oameni. De parcă cineva îşi înfipsese sadic lopata în muşuroi, răscolindu-l fără milă şi năruindu-l, fără să-i pesede bietele vieţuitoare.
Oraşe cândva curate şi prospere, deveniseră ruină. Capitala ţării, oraşe din toate cele trei provincii, oameni mari care se zbătuseră pentru ceva, totul devenise nimic.
În noaptea aceea, pentru prima dată, pentru prima şi ultima dată, am crezut că a fost doar un vis. Un vis urât şi atât. Asta pentru că, trezindu-mă, cu mintea plină de evenimentele de care tocmai mă despărţisem, cu sufletul golit de speranţă, l-am implorat în gând
pe cel care ştie şi lasă să se întâmple, l-am conjurat să nu fie vorba de Vrancea.
Dar ruga mea de rob al hazardului a rămas fără răspuns.
6. Este ca un fir de iarbă
Pe care îl despici cu unghia
În două jumătăţi
Şi te întrebi
Ce va fi lumea fără una din ele…
Cu cealaltă jumătate
Poţi face alte două jumătăţi
Care
Cu siguranţă
Nu mai înseamă nimic.
De nu l-ai fi rupt
Ce ar fi fost?
Vrei un răspuns?
Mai rupe unul…
7. E bine să-ţi ştii rostul. Să nu te întrebi mereu şi mereu ce sens au toate, de ce să pui suflet, de ce să te baţi cu morile de vânt. Dacă reuşeşti să iei lucrurile aşa cum sunt, ai toate şansele să nu te naşti a doua oară. Ai toate şansele să fii până când trebuie. Să ajungi
la capăt.
Altfel nu…
arunca asupra lui.”
(IOV, 15, 21)
1. În esenţă, problema mea nu este cine ştie ce. Doar că, uneori, mi se întâmplă să nu fiu de
acord. Atâta tot. Câteodată asişti la fenomene pe care nu le poţi controla. Şi viaţa merge înainte.
Am avut o perioadă lungă în care n-am ştiut nimic. Venea seara, mă linişteam, discutam cu ai mei şi ne despărţeam, pentru noapte. Apoi venea dimineaţa aducând cu sine uitarea.
În mod sigur rămâneam în pat pe timpul nopţii. De multe ori, unul din părinţii mei deschidea uşa camerei ca să se convingă că dorm.
Totul a început într-o zi rece de primăvară, în urma unui accident de tramvai. Ca orice adolescent, visam cu ochii deschişi. În ziua aceea chiulisem de la şcoală ca să mă întâlnesc cu Oana. După multe ezitări, îmi luasem inima în dinţi şi- cerusem o întâlnire. Normal că a zâmbit, ştiindu-mă pus pe şotii, dar a acceptat. După ce ne-am plimbat prin tot oraşul până ce picioarele au refuzat să ne mai poarte, ne-am despărţit plecând fiecare în direcţia lui, eu rânjind de fericire, iar ea… nu ştiu. Oricum, m-am suit în tramvai şi am pornit-o către casă. Când să cobor, n-am mai aşteptat ca tramvaiul să oprească. Şi m-am trezit la spital, cu un bandaj imens în jurul frunţii. N-am dat importanţă. Nu mă durea nimic, şi a doua zi m-au lăsat să plec.
Atunci a început totul…
2. Am avut un prieten bun, pe nume Vlad. Am copilărit împreună. A murit într-o noapte de vacanţă cu iz de mere coapte. În noaptea aceea, Nelu Ţânţaru a tras cu praştia direct în geamul de la mansardă. Normal că s-a făcut ţăndări. Dormeam buştean după un meci de fotbal pe viaţă şi pe moarte cu căsarii. Blocarii bătuseră cu 13-11, iar eu dădusem ultimele trei globuri. Deci fusesem eroul serii. Geamul a explodat, pur şi simplu, sub forţa pietrei catapultate de invidios. Dormeam un somn tulbure, agitat, presărat cu crâmpeie de evenimente absurde şi personaje stranii. Imaginile mi se învârteau în minte şi mă răsuceam ca în transă, aruncând
aşternuturile prin cameră. Zgomotul loviturii, în loc să mă sperie, m-a readus în lumea reală. Am privit buimac în jur, încercând să desluşesc unde mă aflu. Am auzit însă scrâşnetul de frâne muşcând straşnic din asfaltul proaspăt uscat şi, apoi, bufnitura însoţită de urletul femeii.
“Vlaaaaaaaaaad!!!”
Am sărit în picioare şi m-am izbit de aerul curat al nopţii de smoală. În stradă, jos, o maşină se răsucise nefiresc barând ambele sensuri. Am reuşit s-o desluşesc cu greu. Reflecta lumina de la parter. Am alergat pe scară, cu lacrimile şiroindu-mi reci pe obraji şi inima bătând să-mi spargă pieptul. Capul îmi vuia. Un strigăt neomenesc se lovea de pereţii craniului reverberând dureros: “Vlaaaaaaaaaad!!!”. Noaptea, gândurile sunt parcă mai clare şi oamenii mai buni, mai oameni. Am ieşit în stradă şi m-am oprit la distanţă de maşină. La câţiva metri în spatele automobilului, aplecată asupra unui trup inert, mama lui Vlăduţ îşi plângea fiul plecat prea devreme acolo de unde nimeni nu se mai întoarce.
Noaptea aceea m-a înghiţit purtându-mă în fugă către nicăieri. Am alergat şi am alergat, cu lacrimile uscându-mi-se pe obraji şi
transpiraţia rece şiroindu-mi pe spinare. Fără să înţeleg de ce, mă simţeam dintr-o dată mare, uriaş, desprins de pământ şi mi se părea că văd tot ce se petrecuse cu câteva minute în urmă. Vedeam maşina gonind fără lumini în noapte, îl vedeam pe Ţânţar întinzându-şi praştia şi pe Vlad alergând către el să-l oprească. Îl vedeam apoi pe Vlăduţ ieşind în stradă, gonind fără să se asigură spre duşmanul care luase chip de ciocoi, air el, haiducul, trebuia să-l prindă şi să-l aducă legat fedeleş în mijlocul fraţilor săi. Am văzut apoi maşina secerându-i viaţa de copil cuminte.
M-am întors în zori acasă, trecând ca un străin pe lângă părinţii mei şi m-am oprit la fereastra mansardei, privind în gol către fâşia de şosea pe care, cu câteva ore în urmă, prietenul meu cel mai bun, fratele emu de cruce, alergase pentru ultima dată.
3. Toate poveştile încep cu a fost odată. Şi se termină, ştiţi cum… Dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit. Întotdeauna este loc
pentru o continuare. Şi, mai ales, în cele mai multe cazuri, poveştile se termină cu bine. E firesc să se termine aşa.
Mi-e ruşine să o spun, dar eu tot copil am rămas. Poate veţi râde… Tatăl meu mi-a citit poveşti, şi încă îmi mai citeşte, înainte de culcare. Asta când nu-i citesc eu lui. Poate veţi crede că situaţia este hazlie, dar omul are nevoie de poveşti. Şi, mai ales, are nevoie de povestitori. Are nevoie să viseze, să creadă în frumos, să sfideze dogmele. Ca să rămână om.
Era o noapte de septembrie. Cu vânt plăcut şi frunze picurând melancolic sub fereastra mansardei mele. Tata îmi citise
“Cântecul Libelungilor, o poveste frumoasă, foarte frumoasă, scrisă de un mare povestitor al neamului nostru. După ce a terminat de istorisit, tata a rămas pe gânduri şi a oftat. Apoi m-a sărutat pe frunte şi ne-am spus noapte bună.
Somnul a venit lin, dându-mi târcoale cu viclenie şi purtându-mă pe aripile visului către tărâmul veşnic însorit al nopţilor de vară. Eram Libelung, zburând pe deasupra pustiei, alături de cei asemeni mie, către oraşul nostru. Aripile mari, străvezii, unduiau sub soarele unui apus ruginiu, desenând valuri mişcătoare. În inima pustiei am zărit încolăcindu-se ţevi şi conducte. Sfere albe, strălucitoare, susţinute de picioare peticite cu ventile uriaşe însemnau rezervoarele unui combinat petrochimic. Sub noi, în vârful unei coloane subţiri,
la o înălţime apreciabilă, ardea o flacără roşie, luminând întinderea de metal.
Am lăsat stolul să mi-o ia puţin înainte. Simţisem primejdia şi nu voiam să creez panică. Am coborât.
Undeva, la marginea combinatului, ieşind din panglica râului şerpuitor, câţiva oameni, puncte roşietice pe fundalul nopţii, se îndreptau către unul din rezervoare. Ţigări aprinse, cântece, înjurături.
- Uite-o focă, bă!
- Fane, bă, hâc, ai
vedenii, bbă, uite o pasăre!
- Unde, bă, unde? Să văd &şi io!
- Uite, bă, colo!
Mucul de ţigară, încă scânteind, descrise o traiectorie ascendentă şi mă lovi în umăr. Apoi căzu pe gura de acces a
rezervorului.
Speriaţi, beţivii o rupseră la fugă.
Apoi izbucni incendiul. Limbi lungi, interminabile, măturau seninul cerului, încercând parcă să pârjolească puzderia de stele. Apoi o explozie răsunătoare sparse liniştea cuminte. Şi flăcările mă înghiţiră, mistuindu-mă.
M-am trezit lac de sudoare, cu aşternutul strâns sub mine şi perna căzută din pat.
Am deschis fereastra, am tras aer în piept şi am închis ochii. Când i-am deschis, am zărit departe, dincolo de marginea oraşului, la orizont, cerul roşu-negru pulsând şi frământându-se. Acolo trebuia să fie gura de aerisire, una din gurile de aerisire ale rafinăriei Teleajen.
4. Vedeam deja, departe în noapte, luminile roşii semnalizând pista de aterizare a aeroportului. Veneau către navă, din ce în ce mai mari, pe două şiruri paralele, până ce, într-un scrâşnet de frâne, avionul s-a reîntâlnit cu pământul.
M-am alăturat grupului ce părăsea scara aeronavei îndreptându-se către clădirea luminată de reflectoare.
Apoi am pătruns pe sub literele uriaşe care ne urau bun venit şi am ajuns în sala mare, în holul principal. Oameni cu feţe obosite,
îmbrăţişări, bagaje, haine mai mult sau mai puţin arătoase, flori, zâmbete, mesaje.
Apoi totul a răbufnit. Asurzitor, cumplit, devastator.
Din depărtare, limbi de foc măturau cerul cenuşiu ridicându-se din ruinele a ceea ce cu câteva clipe mai devreme fusese Aeroportul Internaţional Bucureşti Otopeni.
Un strigăt deznădăjduit spinetcă tăcerea nopţii. O uşă se izbi de perete şi două siluete cunoscute năvăliră în cameră.
Am putut doar să îngaim:
- Deschideţi televizorul!…
5. Era o sferă albastră, înconjurată de o ceaţă verzuie, difuză. Dincolo de fumul străveziu, un contur încadrat de ape mi-a atras atenţia.
Cădeam. Spintecam văzduhul, cu cerul deschizându-mi-se înainte, înghiţindu-mă. Un şuier intens, ascuţit, îmi străpungea auzul şi mintea.
Greu, asudat, înfrigurat, am regăsit solul.
Din străfunduri ieşea un urlet lung, lugubru, hăituitor. Trepidaţiile creşteau în intensitate. Pământul se căsca, înghiţind lacom oraşe, case, năruind construcţii cutezătoare. Şi oameni. De parcă cineva îşi înfipsese sadic lopata în muşuroi, răscolindu-l fără milă şi năruindu-l, fără să-i pesede bietele vieţuitoare.
Oraşe cândva curate şi prospere, deveniseră ruină. Capitala ţării, oraşe din toate cele trei provincii, oameni mari care se zbătuseră pentru ceva, totul devenise nimic.
În noaptea aceea, pentru prima dată, pentru prima şi ultima dată, am crezut că a fost doar un vis. Un vis urât şi atât. Asta pentru că, trezindu-mă, cu mintea plină de evenimentele de care tocmai mă despărţisem, cu sufletul golit de speranţă, l-am implorat în gând
pe cel care ştie şi lasă să se întâmple, l-am conjurat să nu fie vorba de Vrancea.
Dar ruga mea de rob al hazardului a rămas fără răspuns.
6. Este ca un fir de iarbă
Pe care îl despici cu unghia
În două jumătăţi
Şi te întrebi
Ce va fi lumea fără una din ele…
Cu cealaltă jumătate
Poţi face alte două jumătăţi
Care
Cu siguranţă
Nu mai înseamă nimic.
De nu l-ai fi rupt
Ce ar fi fost?
Vrei un răspuns?
Mai rupe unul…
7. E bine să-ţi ştii rostul. Să nu te întrebi mereu şi mereu ce sens au toate, de ce să pui suflet, de ce să te baţi cu morile de vânt. Dacă reuşeşti să iei lucrurile aşa cum sunt, ai toate şansele să nu te naşti a doua oară. Ai toate şansele să fii până când trebuie. Să ajungi
la capăt.
Altfel nu…