Picture
Editorial publicat in ziarul ZIUA, pe 3 mai 2004.

Traiesc intr-o tara in care oamenii nu mai au ce sa-si spuna. Pentru ei nu mai exista decat amintirile si bascalia. Au devenit agresivi, fiecare isi urmareste doar interesul personal, iar colturile gurii li s-au lasat a tristete. Oamenii printre care traiesc eu se plimba pe strazile pe care si voi mai circulati cateodata. Ii mai vedeti uneori din goana masinilor cu girofar cum se preling ca niste umbre pe trotuare, printre baltoace sau printre gropi. Ii mai distingeti ca pe niste corpuri animate, dar nu simtiti nimic fata de ei. Muti, adusi de spate, cu privirile pierdute, ii puteti contempla in statiile de autobuz sau de tramvai, cautand cu privirea ceva ce nu mai vine. In autobuze se inghesuie la fel cum se inghesuiau acum 14 ani. Nu-si vorbesc. Stau unii intr-altii, lipiti atat de strans incat si-ar putea simti reciproc caldura, insa sunt prea inchisi in propriile minti ca sa isi mai dea seama de asta. Concetatenii mei merg dis-de-dimineata la slujbe, daca au norocul sa aiba asa ceva, aglomereaza strazile fie in autobuze, fie in tramvaie, fie in masinile personale, ofteaza, tac, se injura sau gesticuleaza, si, pe zi ce trece, devin mai ingandurati, mai nervosi, mai singuri. Traiesc intr-o tara cu 22 de milioane de oameni singuri.

Tara in care traiesc eu se numeste Romania. Locuitorii ei se numesc romani. Romanii pe care eu ii cunosc au uitat sa mai zambeasca. Fie sunt tristi, fie rad isteric. Romanii cu care ma intalnesc eu par a-si duce crucea catre ziua de maine, nicidecum a trai fericiti in tara lor. Romania pe care o desenati voi prin programele de divertisment sau prin discursurile eclatante despre viitorul european si alte asemenea abstractiuni este o Romanie cu care romanii nu au de-a face, este o Romanie ipotetica, o tara in care nu locuieste nimeni, si nici nu se afla pe vreo harta. Locuitorii reali ai Romaniei reale nu se plimba in masini cu girofar, nu reprezinta pe nimeni la simpozioane sau conventii, au o existenta modesta si sperante care abia palpaie. Ei nu mai cred nici in realitatea televizata, nici in institutii, nici in functionari publici, si mai oriunde se duc sunt intampinati cu raceala, cu agresivitate, de parca ar fi niste infractori. Romanii de langa mine au repulsie fata de politicieni, iar dupa 14 ani de demagogie nu mai cred nici in democratie, nici in mecanismele ei, iar a vota li se pare o pierdere de vreme.

S-a spus despre cei care nu au venit la vot ca se impart in trei categorii: indiferentii, nesimtitii si dezamagitii. Din Romania reala, din mijlocul strazii, se vede altceva. Nu exista nici indiferenti, nici nesimtiti. Dezamagirea e atat de mare, incat oamenii nu au venit la vot pentru ca nu au avut incredere ca votul lor nu o sa fie alterat artificial. Satui sa tot fie tratati ca o masa amorfa, oamenii au preferat sa
stea acasa, in ciuda campaniei mult prea agresive care ii chema sa voteze cu "Da". Mai grav este ca, dincolo de respingerea politicului, s-a format si un reflex de neincredere fata de televiziune. Televiziunea ca instrument de manipulare, folosit doar cand trebuie, a inceput sa emita in gol, fara efect.

Milioanele de oameni singuri au ramas la fel de singuri si dupa marea demitere a ministrilor corupti. Cu toata demiterea lor, strazile au ramas la fel de proaste, salariile la fel de mici, frigul din case la fel de aspru, iar foamea la fel de mare. Mai lipseste frica din acest tablou pentru a ne intoarce cu 14 ani in urma, intr-o zi de Craciun.

Acum 14 ani, nimeni nu si-a inchipuit ca dupa disparitia lui Ceausescu va ajunge sa traiasca singur intr-o tara de oameni singuri.


 


Comments


Comments are closed.