În amintirea lui Noni Bucur
Îmi plăcea să-i mutilez. Îi prindeam, le răsuceam membrele, le scoteam ochii. Uneori îmi înfigeam degetele în găvanele lor încercănate şi le răsuceam. Mă distra urletul acela concentrat, de parcă cine ştie ce nedreptate lise făcea.
Îmi amintesc de o fată căreia i-am strivit coastele într-o încleştare automobilistică. Veneau de la o
petrecere. Erau patru într-o maşină rapidă, doi masculi şi două femele. Tineri.
În seara aceea mă plictiseam cumplit. I-am zărit pe şoseaua încleiată de mîzgă. Tocmai căzuse prima ninsoare. Am luat loc între fetele de pe bancheta din spate şi le-am urmărit o vreme conversaţia. Ce se mai hlizeau… Studenţi, copii de bani gata. Nu puteam să mă abţin. I-am angajat într-o depăşire şi i-am angajat cu putere într-un derapaj.
Ţi-era mai mare dragul să priveşti scena. Maşina a ieşit de pe carosabil şi s-a proiectat într-un pom. Fata din dreapta mi-era cea mai simpatică. De-aia i-am şi strivit ficatul.
În faţa ei, pe bancheta din dreapta şoferului, stătea grăsanul. Am făcut ce-am făcut şi am scos scaunul pe care îşi tolănea kilogramele din sania suportului. Scaunul s-a scurs sub forţa centrifugă şi s-a stabilizat peste fată. Drăguţă. Plină de viaţă. Ce mai… nu-mi pare rău. Am făcut-o terci. A mai trăit cîteva ore la spital, după care i-am dat lovitura de graţie. Nu ştiu cum, dar realizase. Auzi colo, mă
simţise!
La înmormîntare a fost şi mai şi. Să-i fi auzit ce vorbeau… O mare de bipezi inundases strada. Făceau politică şi spuneau bancuri. M-am distrat de minune.
În seara accidentului, chiar în momentul impactului, undeva, la vreo 30 de km, o şleahtă de adolescenţi au început să urle din toţi
rărunchii pe coama unui deal. M-am cam speriat la început. Cum să fi simţit? Printre ei era unul mai vîrstnic. Fusese coleg de liceu cu fata. Drăguţă. Ce mai, o mîndreţe de fată. Cînd i-a auzit pe ceilalţi slobozindu-şi urletele, s-a aruncat la pămînt şi şi-a făcut semnul. Simpatic tînărul. O să-l vizitez şi pe el zilele astea...
Dacă i-aţi fi văzut urlînd… Era un cer uscat, poleit cu irizaţii boreale. Luna, o găluşcă uriaşă, le ascuta strigătele.
Cîntau. Erau cîteva fete, adolescente, şi băieţii, puţin mai mari. Ca furnicile, învrăjbindu-se la marginea muşuroiului. Totuşi n-am înţeles cum de urlau. M-am rupt din locul impactului pentru cîteva secunde şi l-am învăluit într-o adiere pe cel ce părea mai înţelept. Cel care îşi făcuse semnul. M-a surprins. Efectiv, m-a scos din el. A urlat atît de puternic în sine, încît a trebuit să ies afară.
Mi-a plăcut tînărul. Chiar că am să-l vizitez…
Într-o seară de primăvară mă plimbam printre miresmele pădurii. Copacii se foiau suspicioşi, dar nu i-am băgat în seamă. Văzusem casa. Era desenată chiar la marginea pădurii, crescută din iarba grasă de munte. La una dintre ferestre, lumină. Mă plictiseam. Mi-am
zis: hai înăuntru. Hai. Erau trei. La masă. Bărbatul, femeia şi băiatul. Se auzea numai mestecatul hulpav al înfometaţilor. Băiatul avea ochi limpezi şi o figură atît de inocentă, încît aproape că îmi venea să-l cruţ.
“Ce sorbi aşa, mă?”, s-a oţărît cel mai vîrstnic.
“Lasă-l, îi e foame…”, l-a apărat femeia.
“Să mănînce frumos, că nu e animal…”
Începueseră să răspundă. Nu-i stimulasem prea tare.
Au mai trecut cîteva clipe, apoi băiatul s-a pus din nou pe sorbit. Şi sorbea de te scotea din minţi… Ciorbă ţărănească. O bunătate!
Bărbatul s-a ridicat şi l-as pocnit. Lingura a descris o parabolă largă şi s-a izbit de perete. S-a răsturnat cu scaun cu tot, trăgînd faţa de masă după el. Atît mi-a trebuit… Să-l fi văzut pe bărbat… Cum îi mai sticleau ochii. Avea ochi de fiară sălbatică. Lup sau poate tigru. N-am mai stat să-l studiez.
Apoi mi-am început spectacolul. I-am făcut să se încaiere în toată regula. Zburau scaunele prin ferestre, iar casa se transformase într-un lighean cu smoală. O minunăţie!
În final mi-am înfipt degetele în ochii femeii. Ce mai urlet! De femeie adevărată. Îi curgeau rîuri de sînge din orbitele moarte.
I-am lăsat să se distreze singuri. Mă plictisisem.
Cel mai bine mă simt cînd prind o navă. În aer sau pe mare. Atunci spectacolul devine grandios.
La fel a fost zilele trecute cu avionul. Tocmai se ridicase. Piloţii zîmbeau. La fel şi stewardesele. Erau încrezători. Ultima lor călătorie…
Pasagerii îşi legaseră centurile de siguranţă. Decolaseră. Era o atmosferă prea destinsă în aeronavă. M-am făcut ghem şi i-am aşteptat la 1200 de metri altitudine. Apoi i-am învăluit. Ceea ce n-am putut niciodată să înţeleg este cum simt ei înainte. Cum de presimt? Asta
mă face să cred că avem ceva comun. Sau, poate, au ceva din mine.
Pe la vreo 1100, copilotul s-a făcut alb ca varul. Văzuse. Deci nu i-am mai păsuit. Puteau să comunice turnului senzaţia. Aşa cum mi s-a mai întîmplat de cîteva ori deasupra Atlanticului. M-am învăţat minte. Le-am făcut inoperabil motorul din dreapta. Şi, pentru că îmi plăcea tăcerea aceea de moarte, am umblat puţin şi la rezervorul principal. Au căzut ca lăcustele. Bineînţeles, după explozie. Şi ce
explozie… Într-un fel, le-am făcut comuna aia celebră. Dar au să mi-o plătească. Într-o zi…
Acum caut un scriitor. Unul din ăia care deflorează hîrtia. Îmi plac gogomanii ăştia pentru că au ceva care îmi aparţine doar mie. Au scînteia. Şi cînd simt scînteia, se apucă să caute vîlvătaîa. Şi să vezi incendii…
Am de gînd să scriu o carte.
Tocmai am găsit un gogoman. Stă singur într-o cameră de bloc, într-un fotoliu pîntecos şi se preface că urmăreşte un meci de fotbal. De fapt, gîndurile îi sînt duse cu sorcova. Am să-i dau scînteia. Apoi am să-l fac să-şi ai un nume simpatic. Numele meu. N-am scris nici o carte pînă acum. Cred că vreo două - trei luni de acum înainte n-am să mă mai plictisesc. O scriu, o public şi… da, îi scot ochii.
Să vezi distracţie…
Adevărul este că sînt singur. Tare singur. Şi voi mai fi încă pe-atîta timp de-acum încolo. Sînt vară, iarnă, soare şi noapte. Sînt bucurie şi durere, iarbă şi deşert. Sînt viaţă şi sînt moarte. Sînt un călător. Un călător unic, un accident, o părere.
Eu sînt ceea ce este.
Îmi plăcea să-i mutilez. Îi prindeam, le răsuceam membrele, le scoteam ochii. Uneori îmi înfigeam degetele în găvanele lor încercănate şi le răsuceam. Mă distra urletul acela concentrat, de parcă cine ştie ce nedreptate lise făcea.
Îmi amintesc de o fată căreia i-am strivit coastele într-o încleştare automobilistică. Veneau de la o
petrecere. Erau patru într-o maşină rapidă, doi masculi şi două femele. Tineri.
În seara aceea mă plictiseam cumplit. I-am zărit pe şoseaua încleiată de mîzgă. Tocmai căzuse prima ninsoare. Am luat loc între fetele de pe bancheta din spate şi le-am urmărit o vreme conversaţia. Ce se mai hlizeau… Studenţi, copii de bani gata. Nu puteam să mă abţin. I-am angajat într-o depăşire şi i-am angajat cu putere într-un derapaj.
Ţi-era mai mare dragul să priveşti scena. Maşina a ieşit de pe carosabil şi s-a proiectat într-un pom. Fata din dreapta mi-era cea mai simpatică. De-aia i-am şi strivit ficatul.
În faţa ei, pe bancheta din dreapta şoferului, stătea grăsanul. Am făcut ce-am făcut şi am scos scaunul pe care îşi tolănea kilogramele din sania suportului. Scaunul s-a scurs sub forţa centrifugă şi s-a stabilizat peste fată. Drăguţă. Plină de viaţă. Ce mai… nu-mi pare rău. Am făcut-o terci. A mai trăit cîteva ore la spital, după care i-am dat lovitura de graţie. Nu ştiu cum, dar realizase. Auzi colo, mă
simţise!
La înmormîntare a fost şi mai şi. Să-i fi auzit ce vorbeau… O mare de bipezi inundases strada. Făceau politică şi spuneau bancuri. M-am distrat de minune.
În seara accidentului, chiar în momentul impactului, undeva, la vreo 30 de km, o şleahtă de adolescenţi au început să urle din toţi
rărunchii pe coama unui deal. M-am cam speriat la început. Cum să fi simţit? Printre ei era unul mai vîrstnic. Fusese coleg de liceu cu fata. Drăguţă. Ce mai, o mîndreţe de fată. Cînd i-a auzit pe ceilalţi slobozindu-şi urletele, s-a aruncat la pămînt şi şi-a făcut semnul. Simpatic tînărul. O să-l vizitez şi pe el zilele astea...
Dacă i-aţi fi văzut urlînd… Era un cer uscat, poleit cu irizaţii boreale. Luna, o găluşcă uriaşă, le ascuta strigătele.
Cîntau. Erau cîteva fete, adolescente, şi băieţii, puţin mai mari. Ca furnicile, învrăjbindu-se la marginea muşuroiului. Totuşi n-am înţeles cum de urlau. M-am rupt din locul impactului pentru cîteva secunde şi l-am învăluit într-o adiere pe cel ce părea mai înţelept. Cel care îşi făcuse semnul. M-a surprins. Efectiv, m-a scos din el. A urlat atît de puternic în sine, încît a trebuit să ies afară.
Mi-a plăcut tînărul. Chiar că am să-l vizitez…
Într-o seară de primăvară mă plimbam printre miresmele pădurii. Copacii se foiau suspicioşi, dar nu i-am băgat în seamă. Văzusem casa. Era desenată chiar la marginea pădurii, crescută din iarba grasă de munte. La una dintre ferestre, lumină. Mă plictiseam. Mi-am
zis: hai înăuntru. Hai. Erau trei. La masă. Bărbatul, femeia şi băiatul. Se auzea numai mestecatul hulpav al înfometaţilor. Băiatul avea ochi limpezi şi o figură atît de inocentă, încît aproape că îmi venea să-l cruţ.
“Ce sorbi aşa, mă?”, s-a oţărît cel mai vîrstnic.
“Lasă-l, îi e foame…”, l-a apărat femeia.
“Să mănînce frumos, că nu e animal…”
Începueseră să răspundă. Nu-i stimulasem prea tare.
Au mai trecut cîteva clipe, apoi băiatul s-a pus din nou pe sorbit. Şi sorbea de te scotea din minţi… Ciorbă ţărănească. O bunătate!
Bărbatul s-a ridicat şi l-as pocnit. Lingura a descris o parabolă largă şi s-a izbit de perete. S-a răsturnat cu scaun cu tot, trăgînd faţa de masă după el. Atît mi-a trebuit… Să-l fi văzut pe bărbat… Cum îi mai sticleau ochii. Avea ochi de fiară sălbatică. Lup sau poate tigru. N-am mai stat să-l studiez.
Apoi mi-am început spectacolul. I-am făcut să se încaiere în toată regula. Zburau scaunele prin ferestre, iar casa se transformase într-un lighean cu smoală. O minunăţie!
În final mi-am înfipt degetele în ochii femeii. Ce mai urlet! De femeie adevărată. Îi curgeau rîuri de sînge din orbitele moarte.
I-am lăsat să se distreze singuri. Mă plictisisem.
Cel mai bine mă simt cînd prind o navă. În aer sau pe mare. Atunci spectacolul devine grandios.
La fel a fost zilele trecute cu avionul. Tocmai se ridicase. Piloţii zîmbeau. La fel şi stewardesele. Erau încrezători. Ultima lor călătorie…
Pasagerii îşi legaseră centurile de siguranţă. Decolaseră. Era o atmosferă prea destinsă în aeronavă. M-am făcut ghem şi i-am aşteptat la 1200 de metri altitudine. Apoi i-am învăluit. Ceea ce n-am putut niciodată să înţeleg este cum simt ei înainte. Cum de presimt? Asta
mă face să cred că avem ceva comun. Sau, poate, au ceva din mine.
Pe la vreo 1100, copilotul s-a făcut alb ca varul. Văzuse. Deci nu i-am mai păsuit. Puteau să comunice turnului senzaţia. Aşa cum mi s-a mai întîmplat de cîteva ori deasupra Atlanticului. M-am învăţat minte. Le-am făcut inoperabil motorul din dreapta. Şi, pentru că îmi plăcea tăcerea aceea de moarte, am umblat puţin şi la rezervorul principal. Au căzut ca lăcustele. Bineînţeles, după explozie. Şi ce
explozie… Într-un fel, le-am făcut comuna aia celebră. Dar au să mi-o plătească. Într-o zi…
Acum caut un scriitor. Unul din ăia care deflorează hîrtia. Îmi plac gogomanii ăştia pentru că au ceva care îmi aparţine doar mie. Au scînteia. Şi cînd simt scînteia, se apucă să caute vîlvătaîa. Şi să vezi incendii…
Am de gînd să scriu o carte.
Tocmai am găsit un gogoman. Stă singur într-o cameră de bloc, într-un fotoliu pîntecos şi se preface că urmăreşte un meci de fotbal. De fapt, gîndurile îi sînt duse cu sorcova. Am să-i dau scînteia. Apoi am să-l fac să-şi ai un nume simpatic. Numele meu. N-am scris nici o carte pînă acum. Cred că vreo două - trei luni de acum înainte n-am să mă mai plictisesc. O scriu, o public şi… da, îi scot ochii.
Să vezi distracţie…
Adevărul este că sînt singur. Tare singur. Şi voi mai fi încă pe-atîta timp de-acum încolo. Sînt vară, iarnă, soare şi noapte. Sînt bucurie şi durere, iarbă şi deşert. Sînt viaţă şi sînt moarte. Sînt un călător. Un călător unic, un accident, o părere.
Eu sînt ceea ce este.