Anii trec, încet-încet, și poartă cu trecerea lor vise, speranțe, dorințe de mai bine. Cu sau fără voia noastră, ne îndreptăm către sfârșitul de secol XX. Lumea se transformă continuu, tehnologiile se îmbunătățesc pe zi ce trece și tot acest proces de ridicare a nivelului de viață pare să se îndrepte către o finalitate determinată. Să fie oare așa?
Avansul tehnologic obținut de marile puteri industrializate se repercutează și asupra vieții noastre cotidiene. Cine nu își dorește să devină utilizatorul unor echipamente moderne de comunicație, să dețină un receptor TV performant sau să aibă acces la informația de strictă actualitate? Să aibă o mașină silențioasă și un loc de muncă civilizat...
Și totuși, această goană după nou, după confort, poate fi considerată un semn al progresului?
Omul rămâne, dincolo de pretențiile moderne, un făuritor de unelte, gonind după o clipă de fericire și încercând să devină cât mai liber deși totul în jur tinde să i se circumscrie.
Sfârșitul de secol XX a adus rezolvare la câteva probleme importante. Și chiar dacă nu s-a răspuns la multe din întrebările fundamentale, modul de abordare a fenomenelor care se petrec ori s-au petrecut până astăzi a reușit să contureze o stare de relativă certitudine. Au apărut tehnici de virtualizare a realității, de transpunere a naturalului într-un univers cibernetic, totul justificându-se prin efectele benefice pe care aceste procedee le-ar putea avea asupra dezvoltării științei în general și cercetării în special. Dar nu s-au ocolit aplicațiile militare, utilizarea noilor tehnologii în reprimarea sau întreținerea conflictelor armate...
Se studiază stranii fenomene spațiale, s-au stabilit contacte cu ocupanți ai farfuriilor zburătoare, s-au investit sume fabuloase în proiecte de cercetare a spațiului cosmic, în vederea detectării unor forme de inteligență asemănătoare speciei umane. Există probe concrete referitoare la lumi paralele, ba chiar Albert Einstein, conform spuselor unui colaborator al său, ajunsese al posibilitatea trimiterii de cobai în viitor și rechemarea lor în prezent. Cu alte cuvinte, este posibil ca omul să controleze timpul!
Dacă ne gândim că tot ceea ce facem, tot ceea ce întreprindem se află sub sceptrul neiertător al timpului și că ne stă în putință să ne controlăm însăși viața noastră, împreună cu tot ce înseamnă prezent, trecut sau viitor, ajungem la concluzia că omul poate oscila între animalitate și supranatural, dacă este lăsat să o facă. Și totuși, războaiele continuă să secere vieți, catastrofe naturale se produc fără a putea fi împiedicate și, în multe locuri din lume, încă se mai moare de foame.
Se pare că, inevitabil, la un moment dat, va avea loc o (nouă?!...) scindare. Unii dintre noi vor pleca în necunoscut la bordul navelor intergalactice, iar alții vor rămâne aici, legați de planeta mamă, supuși legilor primare și instinctelor. Distanța dintre aceste două categorii de oameni este prea mică... La fel de mică pe cât este distanța dintre bine și rău... Iar dacă lucrurile stau așa, într-o bună zi, nimeni nu poate ști exact când, cineva ne va observa printr-un telescop ultra perfecționat, va zări o formă piramidală și, poate, pe una din fețele piramidei, va desluși un chip uman, cioplit, pe obrazul căruia se prelinge, stilizat, o lacrimă...
Robert David
Revista Magazin, 14 ianuarie 1999
Avansul tehnologic obținut de marile puteri industrializate se repercutează și asupra vieții noastre cotidiene. Cine nu își dorește să devină utilizatorul unor echipamente moderne de comunicație, să dețină un receptor TV performant sau să aibă acces la informația de strictă actualitate? Să aibă o mașină silențioasă și un loc de muncă civilizat...
Și totuși, această goană după nou, după confort, poate fi considerată un semn al progresului?
Omul rămâne, dincolo de pretențiile moderne, un făuritor de unelte, gonind după o clipă de fericire și încercând să devină cât mai liber deși totul în jur tinde să i se circumscrie.
Sfârșitul de secol XX a adus rezolvare la câteva probleme importante. Și chiar dacă nu s-a răspuns la multe din întrebările fundamentale, modul de abordare a fenomenelor care se petrec ori s-au petrecut până astăzi a reușit să contureze o stare de relativă certitudine. Au apărut tehnici de virtualizare a realității, de transpunere a naturalului într-un univers cibernetic, totul justificându-se prin efectele benefice pe care aceste procedee le-ar putea avea asupra dezvoltării științei în general și cercetării în special. Dar nu s-au ocolit aplicațiile militare, utilizarea noilor tehnologii în reprimarea sau întreținerea conflictelor armate...
Se studiază stranii fenomene spațiale, s-au stabilit contacte cu ocupanți ai farfuriilor zburătoare, s-au investit sume fabuloase în proiecte de cercetare a spațiului cosmic, în vederea detectării unor forme de inteligență asemănătoare speciei umane. Există probe concrete referitoare la lumi paralele, ba chiar Albert Einstein, conform spuselor unui colaborator al său, ajunsese al posibilitatea trimiterii de cobai în viitor și rechemarea lor în prezent. Cu alte cuvinte, este posibil ca omul să controleze timpul!
Dacă ne gândim că tot ceea ce facem, tot ceea ce întreprindem se află sub sceptrul neiertător al timpului și că ne stă în putință să ne controlăm însăși viața noastră, împreună cu tot ce înseamnă prezent, trecut sau viitor, ajungem la concluzia că omul poate oscila între animalitate și supranatural, dacă este lăsat să o facă. Și totuși, războaiele continuă să secere vieți, catastrofe naturale se produc fără a putea fi împiedicate și, în multe locuri din lume, încă se mai moare de foame.
Se pare că, inevitabil, la un moment dat, va avea loc o (nouă?!...) scindare. Unii dintre noi vor pleca în necunoscut la bordul navelor intergalactice, iar alții vor rămâne aici, legați de planeta mamă, supuși legilor primare și instinctelor. Distanța dintre aceste două categorii de oameni este prea mică... La fel de mică pe cât este distanța dintre bine și rău... Iar dacă lucrurile stau așa, într-o bună zi, nimeni nu poate ști exact când, cineva ne va observa printr-un telescop ultra perfecționat, va zări o formă piramidală și, poate, pe una din fețele piramidei, va desluși un chip uman, cioplit, pe obrazul căruia se prelinge, stilizat, o lacrimă...
Robert David
Revista Magazin, 14 ianuarie 1999