Cristina Licuţă: Despre lumile paralele
Robert David este un om tânăr. Apoi este un îndrăzneţ. Apoi este un român care vede ce se întâmplă în jurul lui şi scrie pentru a dezvălui şi celorlalţi. Vrea să fie ochiul care priveşte realitatea şi mâna care schiţează "mucegaiurile", uneori şi "frumuseţile" ei. În această carte electronică vorbeşte, cu răbdare, despre sine şi despre "lumile paralele" ale României tuturor. Războiul lumilor paralele este, în primul rând, jurnalul unui român, apoi al unui tânăr refuzat conştient de o societate şi, în cele din urmă, jurnalul unui om agresat de televizor, avid de informaţie, dar care se confruntă cu incapacitatea / neputinţa mass-mediei de a-l ajuta, de a-i prezenta realist înşiruirea de evenimente.
Articolele selectate de Liternet în 2002 sunt grupate tematic în zece părţi (Danemarca, Modele, Presa, Politice, Diverse, Interviuri neconvenţionale, Deasupra, stelele, Între ştiinţă şi credinţă - o parabolă care nu ţine apa, Tehnologia şi În loc de Post-scriptum) şi sunt ilustrate de şase lucrări ale pictorului suprarealist danez Otto Frello (The Reading Girl, Two Women, The Old Town, Study of Water Holes, The Black House si The Blue Ball ), un om al artei "dincolo de Dali", descoperit in Muzeul Imaginii din Odense, "un oraş al statuilor". Toate paginile acestei cărţi sunt articole scrise şi publicate în presă (tiparită sau virtuală) începând cu anul 1994, deci puternic impregnate de opinii legate de întâmplările politice şi sociale ale acelei perioade.
Articolele, unitar îmbinate, pot fi citite ca un jurnal, ca o mărturisire încadrabilă temporal unor evenimente bulversante, dar şi ca o prezentare a unei societăţi încă în delir revoluţionar şi propagandist sau în stare de şoc.
Danemarca - prima parte - cuprinde gânduri (optimiste si subiective) despre o Românie ce are încă "şansa unei renaşteri". Rândurile din această parte au fost scrise după primul contact cu "lumea civilizată" şi sunt o îmbinare provocatoare de idei despre două lumi care par a nu se sincroniza, dar care se acceptă una pe cealaltă.
În cea de-a doua parte a cărţii - Modele - Robert David susţine că modelele sunt necesare într-o societate debusolată care ar avea nevoie stringentă de repere, dar şi de o televiziune care să le observe şi să le impună, "pentru că e in interesul ei să [le] formeze". În societatea românească ar exista câteva modele care trebuie să educe publicul, non-modele (rinocerul - "Prin definiţie, este genul care te înjură în glumă. Sau te claxonează la semafor. Sau te apostrofează din maşină, dacă mergi pe margine. Sigur, dacă te superi, tu eşti de vină, pentru că nu eşti de comitet. Din punct de vedere sociologic, formează o populaţie numeroasă. Se întâlnesc exemplare în toate poziţiile posibile, în toate instituţiile statului, în toate domeniile de activitate."), unele care nu au putut rezista - modelele impuse de manualele de istorie, dar şi cele ale Revoluţiei ("Modelele Revoluţiei s-au şters cu buretele, ca şi memoria poporului roman, hrănit cu ştiri agresive, cu cozi si cu nelipsitele şocuri cotidiene. Orice repunere pe tapet a atmosferei din jurul lui 22 Decembrie '89 nu mai poate aduce nimic acum.") - şi modelul contemporan (Năstase) al campaniei de imagine.
A treia parte este "dedicată" celei de-a patra puteri în stat - Presa . Este un capitol incisiv ce propune soluţii: controlul ştirilor şi al exprimării în mass-media, al informaţiei, al
senzaţionalului ieftin care alterează personalitatea umană si provoacă mutaţii. Imaginea presei, aşa cum se conturează ea în aceste articole, este una realistă: o presă agresivă, avidă de senzaţional, ce mizează pe şocarea receptorului, cu un stil haotic. Presa românească este incapabilă de rolul formator pe care îl are, dar şi de puterea sa ca "singura forma de opoziţie".
A patra parte - Politice - cuprinde cele mai agresive articole ale cărţii. Este acea agresivitate care se hrăneşte din sine, sporită continuu de "isprăvile" unor "aleşi" mereu nevrednici de încrederea poporului, o agresivitate transparentă ce se naşte, uneori, din neputinţa de a acţiona sau de a-i face pe ceilalţi să realizeze marea mascaradă a acestei societăţi şi a clasei politice care o conduce - "Oamenii vor circ, iar politicienii li-l oferă cu prisosinţă."; "Homo politicus nu poate dispărea din senin. El este acum ceea ce suntem cu toţii.
Nişte şmecheri...". Este un capitol despre o ţară "care a dat cel mai mare circ de Crăciun din istoria omenirii" şi o clasă politică ce nu poate găsi marii vinovaţi din decembrie `89, despre o televiziune ce "a devenit cel mai hidos organism pe care l-a creat umanitatea", despre un director de gazetă şi senator cu imunitate parlamentară şi despre societatea civilă care se amuză de cuvintele lui, despre o clasă politică ce nu deţine bunul simţ, dar şi despre o societate cu discrepanţe colosale în care "poliţia este depăşită de infracţionalitate.
Justiţia dă verdicte aberante.", oamenii votează mişcările extremiste şi cetăţeanul de rând "a devenit un agresiv care nu mai ascultă pe nimeni."
Cea de-a cincea parte - Diverse - "secţionează" mai multe domenii: de la relatările despre ieşirile pitoreşti în "inima României", trecând prin filmul romănesc ce "potenţează şocantul, vulgarul" şi oprindu-se, cu aceeaşi insistenţă, la societatea în care normalitatea întârzie, la funcţionarii publici mereu stresaţi şi nepoliticoşi. Ultimele părţi cuprind domenii diverse şi
câteva interviuri cu oameni vii, "luptători" care au ales, ca şi autorul acestor articole, să rămână în ţara şi să îşi apere dreptul de a gândi liber: Andrei Valachi (inginer software), Ovidiu Vitan (autor de SF) şi Ovidiu Bufnila, "un magician al imaginarului".
Confesiunile cuprinse în această carte sunt mai mult decât simple mărturisiri, ele devin un semnal de alarmă. Totul este o prezentare a societăţii care nu a înţeles sacrificiul din Decembrie `89 sau care nu vrea să-şi dezvolte acel organ de percepţie justă a evenimentelor, obişnuită să trăiască în dulcea complacere a ignoranţei. Tristeţea marchează aproape involuntar fiecare articol. Dar nu vom găsi acea melancolie a trecutului ceauşist, ci a unui viitor ce pare a întârzia. "Jurnalul" acesta cu imagini şi imaginar violent îmbracă forma apostrofării, agresivă uneori, dar păstrează un nelipsit simţ critic în abordarea evenimentelor.
Reproşul meu este unul ce ţine mai mult de structura internă a articolelor; am avut impresia unei redundanţe a ideii şi a expresiei, dar şi a lipsei unităţii în cadrul câtorva articole.
În rest, numai de bine!
Articolele selectate de Liternet în 2002 sunt grupate tematic în zece părţi (Danemarca, Modele, Presa, Politice, Diverse, Interviuri neconvenţionale, Deasupra, stelele, Între ştiinţă şi credinţă - o parabolă care nu ţine apa, Tehnologia şi În loc de Post-scriptum) şi sunt ilustrate de şase lucrări ale pictorului suprarealist danez Otto Frello (The Reading Girl, Two Women, The Old Town, Study of Water Holes, The Black House si The Blue Ball ), un om al artei "dincolo de Dali", descoperit in Muzeul Imaginii din Odense, "un oraş al statuilor". Toate paginile acestei cărţi sunt articole scrise şi publicate în presă (tiparită sau virtuală) începând cu anul 1994, deci puternic impregnate de opinii legate de întâmplările politice şi sociale ale acelei perioade.
Articolele, unitar îmbinate, pot fi citite ca un jurnal, ca o mărturisire încadrabilă temporal unor evenimente bulversante, dar şi ca o prezentare a unei societăţi încă în delir revoluţionar şi propagandist sau în stare de şoc.
Danemarca - prima parte - cuprinde gânduri (optimiste si subiective) despre o Românie ce are încă "şansa unei renaşteri". Rândurile din această parte au fost scrise după primul contact cu "lumea civilizată" şi sunt o îmbinare provocatoare de idei despre două lumi care par a nu se sincroniza, dar care se acceptă una pe cealaltă.
În cea de-a doua parte a cărţii - Modele - Robert David susţine că modelele sunt necesare într-o societate debusolată care ar avea nevoie stringentă de repere, dar şi de o televiziune care să le observe şi să le impună, "pentru că e in interesul ei să [le] formeze". În societatea românească ar exista câteva modele care trebuie să educe publicul, non-modele (rinocerul - "Prin definiţie, este genul care te înjură în glumă. Sau te claxonează la semafor. Sau te apostrofează din maşină, dacă mergi pe margine. Sigur, dacă te superi, tu eşti de vină, pentru că nu eşti de comitet. Din punct de vedere sociologic, formează o populaţie numeroasă. Se întâlnesc exemplare în toate poziţiile posibile, în toate instituţiile statului, în toate domeniile de activitate."), unele care nu au putut rezista - modelele impuse de manualele de istorie, dar şi cele ale Revoluţiei ("Modelele Revoluţiei s-au şters cu buretele, ca şi memoria poporului roman, hrănit cu ştiri agresive, cu cozi si cu nelipsitele şocuri cotidiene. Orice repunere pe tapet a atmosferei din jurul lui 22 Decembrie '89 nu mai poate aduce nimic acum.") - şi modelul contemporan (Năstase) al campaniei de imagine.
A treia parte este "dedicată" celei de-a patra puteri în stat - Presa . Este un capitol incisiv ce propune soluţii: controlul ştirilor şi al exprimării în mass-media, al informaţiei, al
senzaţionalului ieftin care alterează personalitatea umană si provoacă mutaţii. Imaginea presei, aşa cum se conturează ea în aceste articole, este una realistă: o presă agresivă, avidă de senzaţional, ce mizează pe şocarea receptorului, cu un stil haotic. Presa românească este incapabilă de rolul formator pe care îl are, dar şi de puterea sa ca "singura forma de opoziţie".
A patra parte - Politice - cuprinde cele mai agresive articole ale cărţii. Este acea agresivitate care se hrăneşte din sine, sporită continuu de "isprăvile" unor "aleşi" mereu nevrednici de încrederea poporului, o agresivitate transparentă ce se naşte, uneori, din neputinţa de a acţiona sau de a-i face pe ceilalţi să realizeze marea mascaradă a acestei societăţi şi a clasei politice care o conduce - "Oamenii vor circ, iar politicienii li-l oferă cu prisosinţă."; "Homo politicus nu poate dispărea din senin. El este acum ceea ce suntem cu toţii.
Nişte şmecheri...". Este un capitol despre o ţară "care a dat cel mai mare circ de Crăciun din istoria omenirii" şi o clasă politică ce nu poate găsi marii vinovaţi din decembrie `89, despre o televiziune ce "a devenit cel mai hidos organism pe care l-a creat umanitatea", despre un director de gazetă şi senator cu imunitate parlamentară şi despre societatea civilă care se amuză de cuvintele lui, despre o clasă politică ce nu deţine bunul simţ, dar şi despre o societate cu discrepanţe colosale în care "poliţia este depăşită de infracţionalitate.
Justiţia dă verdicte aberante.", oamenii votează mişcările extremiste şi cetăţeanul de rând "a devenit un agresiv care nu mai ascultă pe nimeni."
Cea de-a cincea parte - Diverse - "secţionează" mai multe domenii: de la relatările despre ieşirile pitoreşti în "inima României", trecând prin filmul romănesc ce "potenţează şocantul, vulgarul" şi oprindu-se, cu aceeaşi insistenţă, la societatea în care normalitatea întârzie, la funcţionarii publici mereu stresaţi şi nepoliticoşi. Ultimele părţi cuprind domenii diverse şi
câteva interviuri cu oameni vii, "luptători" care au ales, ca şi autorul acestor articole, să rămână în ţara şi să îşi apere dreptul de a gândi liber: Andrei Valachi (inginer software), Ovidiu Vitan (autor de SF) şi Ovidiu Bufnila, "un magician al imaginarului".
Confesiunile cuprinse în această carte sunt mai mult decât simple mărturisiri, ele devin un semnal de alarmă. Totul este o prezentare a societăţii care nu a înţeles sacrificiul din Decembrie `89 sau care nu vrea să-şi dezvolte acel organ de percepţie justă a evenimentelor, obişnuită să trăiască în dulcea complacere a ignoranţei. Tristeţea marchează aproape involuntar fiecare articol. Dar nu vom găsi acea melancolie a trecutului ceauşist, ci a unui viitor ce pare a întârzia. "Jurnalul" acesta cu imagini şi imaginar violent îmbracă forma apostrofării, agresivă uneori, dar păstrează un nelipsit simţ critic în abordarea evenimentelor.
Reproşul meu este unul ce ţine mai mult de structura internă a articolelor; am avut impresia unei redundanţe a ideii şi a expresiei, dar şi a lipsei unităţii în cadrul câtorva articole.
În rest, numai de bine!
Delia Oprea: Lumi paralele
Robert David are 29 de ani, aceasta este media de vârstă a primei generaţii care s-a format în libertate; cei ca mine, care vin cu prejudecăţi şi mentalităţi ale altor timpuri, au uneori dificultăţi în a recepta mesajul lor.
Pentru că aceşti tineri dinamici, inteligenţi şi realişti spun: "trăim în România pentru că aşa am ales", lucru greu de crezut şi acceptat pentru generaţia mea care a trăit cu dorinţa obsesivă a plecării "dincolo", ei spun, apoi, conştient
şi responsabil: "suntem români şi nu ne este ruşine", dar discursul lor nu este naţionalist pentru că firesc aparţin lumii deopotrivă, ei nu doresc să se închidă în România ci să îşi deschidă ţara lor spre alte valori... şi sunt duri, spun adevăruri care nu sunt întotdeauna comode, cer socoteală, dau sfaturi pentru că de multe ori la vârsta lor au văzut mai multe decât alţii în 50 de ani...
Încă sunt foarte tineri dar am speranţa că ei vor începe să schimbe România, şi dacă vor reuşi o vor face după chipul lor.
David este unul dintre purtătorii lor de cuvânt care scormoneşte, dezgroapă, deconstruieşte, întreabă, se miră, se revoltă dar în final lucrurile se pun, ca un puzzle bine făcut, în ordine, o altă ordine de care acum este nevoie.
Printre articole sunt şi câteva interviuri, de la unul dintre ele a plecat ideea proiectului nostru. Acesta este avantajul incontestabil al
Internetului: de la un volum de articole scrise de Robert David în reviste, ziare şi pe net am ajuns la ceea ce vă oferim azi, o împletire neconvenţională între subiectele actuale ale articolelor sale şi imagini fabuloase ale unuia dintre cei mai interesanţi pictori contemporani Otto Frello.
David i-a luat acestui pictor danez tulburător, dar aproape necunoscut, un interviu, următorul nostru pas a fost logic; cu o amabilitate specifică marilor spirite Otto Frello ne-a dat permisiunea să ilustrăm cartea cu 7 dintre picturile sale. Daca Bosch sau Bruegel ar fi trăit în secolul 20 ar fi fost suprarealişti şi i-ar fi chemat Otto Frello.
S-ar putea gândi că am alăturat conjunctural doi creatori care nu au nici o legătură, dar când cartea a fost gata am avut revelaţia rotunjimii ei, uneori lumea se pune ea singură în ordine după reguli care ne scapă şi pe care noi le numim coincidenţe...
Pentru că aceşti tineri dinamici, inteligenţi şi realişti spun: "trăim în România pentru că aşa am ales", lucru greu de crezut şi acceptat pentru generaţia mea care a trăit cu dorinţa obsesivă a plecării "dincolo", ei spun, apoi, conştient
şi responsabil: "suntem români şi nu ne este ruşine", dar discursul lor nu este naţionalist pentru că firesc aparţin lumii deopotrivă, ei nu doresc să se închidă în România ci să îşi deschidă ţara lor spre alte valori... şi sunt duri, spun adevăruri care nu sunt întotdeauna comode, cer socoteală, dau sfaturi pentru că de multe ori la vârsta lor au văzut mai multe decât alţii în 50 de ani...
Încă sunt foarte tineri dar am speranţa că ei vor începe să schimbe România, şi dacă vor reuşi o vor face după chipul lor.
David este unul dintre purtătorii lor de cuvânt care scormoneşte, dezgroapă, deconstruieşte, întreabă, se miră, se revoltă dar în final lucrurile se pun, ca un puzzle bine făcut, în ordine, o altă ordine de care acum este nevoie.
Printre articole sunt şi câteva interviuri, de la unul dintre ele a plecat ideea proiectului nostru. Acesta este avantajul incontestabil al
Internetului: de la un volum de articole scrise de Robert David în reviste, ziare şi pe net am ajuns la ceea ce vă oferim azi, o împletire neconvenţională între subiectele actuale ale articolelor sale şi imagini fabuloase ale unuia dintre cei mai interesanţi pictori contemporani Otto Frello.
David i-a luat acestui pictor danez tulburător, dar aproape necunoscut, un interviu, următorul nostru pas a fost logic; cu o amabilitate specifică marilor spirite Otto Frello ne-a dat permisiunea să ilustrăm cartea cu 7 dintre picturile sale. Daca Bosch sau Bruegel ar fi trăit în secolul 20 ar fi fost suprarealişti şi i-ar fi chemat Otto Frello.
S-ar putea gândi că am alăturat conjunctural doi creatori care nu au nici o legătură, dar când cartea a fost gata am avut revelaţia rotunjimii ei, uneori lumea se pune ea singură în ordine după reguli care ne scapă şi pe care noi le numim coincidenţe...
George Cuşnarencu: Turnurile gemene
La doi ani după evenimentele din 11 septembrie 2001, când lumea a asistat în direct la prăbuşirea simbolului comercial al SUA, Turnurile gemene din complexul World Trade Center, Robert David, un tânăr scritor, debutant şi câştigător al
unui concures de proză iniţiat de revista “Magazin”, readuce subiectul în discuţie, dar nu dintr-o perspectivă jurnalistică, aşa cum ar fi la îndemâna oricui, ci din perspectiva prozei s.f. Pasionat de acest gen literar, Robert
David nu este un scriitor spectaculos ca o explozie de paiete, ci un scriitor serios şi pasionat de ceea ce face, un scriitor care vine, cum se spune. Autor şi al unor articole de popularizarea ştiinţei, lucrând o vreme şi ca inginer,
activist în fundaţii şi fondatorul unui cenaclu SF la Boldeşti-Scăieni, Robert David publică recent la editura Omnibooks, în colecţia Millennium, o carte de povestiri SF intitualtă “Turnurile Gemene”. Povestiri SF printre care sunt
intercalate şi câteva scrieri cu tentă “politică”, dar şi frumoase file de jurnal, să-i zicem de călătorie. Dincolo de această observaţie simplă, există în textele lui Robert David o profunzime gravă îmbrăcată uneori într-o ironie tristă, alteori în sentimentalism. Cred că autorul “Turnurilor gemene” este un sentimental cu o voce aparte în peisajul SF din ţara noastră. Iată o mostră din debutul povestirii care dă şi titlul cărţii: “Oamenilor le place misterul. Le place să intre în jocuri pe care nu le înţeleg. În desfăşurări de întâmplări din
care pot câştiga ceva sau pot ieşi cu satisfacţia că binele învinge răul. Straniul ascute simţurile. Poveştile cu eroi timizi care distrug duşmani fără scrupule. Descătuşarea de energii pentru cauze nobile. Toate la un loc compun un fel de fluid care îţi dă speranţa, ingredientul magic al jocului de-a viaţa şi moartea. Personajele mele vin din colţuri disparate de realitate, au fiecare de făcut câte ceva care contribuie la ideea principală, de cele mai multe ori greu de găsit în întreg. Nu am pornit la drum ca să redefinesc lumea, ci am încercat să privesc dincolo de realul imediat, care, de cele mai multe ori este proiecţia unui eveniment indus prin televiziune sau presă.”
Prefaţatorul cărţii, Liviu Radu, spune şi el: “Într-o îmbinare ciudată, şi cu atât mai interesantă, de seriozitate şi umor, strecurând ironii fine (uneori greu de sesizat, de parcă s-ar jena să râdă în voie), Robert spune lucruri grave, care ne interesează pe toţi, fără să facă mare caz de asta. Sper ca hard-SF-ul nostru să capete un suflu nou”.
Azi, când nimeni nu poate trăi scriind literatură adevărată, aceea aflată la capătul opus al literaturii de consum, Robert David trebuie
să-şi găsească timp, printre activităţile cronofage zilnice, şi pentru literatura care-i place lui şi în care crede. Idei are, talent are, speranţe are. Toate trebuie să capete o formă perfectă. Pe care eu o aştept cu interes.
“Magazin”, 5 iunie 2003
unui concures de proză iniţiat de revista “Magazin”, readuce subiectul în discuţie, dar nu dintr-o perspectivă jurnalistică, aşa cum ar fi la îndemâna oricui, ci din perspectiva prozei s.f. Pasionat de acest gen literar, Robert
David nu este un scriitor spectaculos ca o explozie de paiete, ci un scriitor serios şi pasionat de ceea ce face, un scriitor care vine, cum se spune. Autor şi al unor articole de popularizarea ştiinţei, lucrând o vreme şi ca inginer,
activist în fundaţii şi fondatorul unui cenaclu SF la Boldeşti-Scăieni, Robert David publică recent la editura Omnibooks, în colecţia Millennium, o carte de povestiri SF intitualtă “Turnurile Gemene”. Povestiri SF printre care sunt
intercalate şi câteva scrieri cu tentă “politică”, dar şi frumoase file de jurnal, să-i zicem de călătorie. Dincolo de această observaţie simplă, există în textele lui Robert David o profunzime gravă îmbrăcată uneori într-o ironie tristă, alteori în sentimentalism. Cred că autorul “Turnurilor gemene” este un sentimental cu o voce aparte în peisajul SF din ţara noastră. Iată o mostră din debutul povestirii care dă şi titlul cărţii: “Oamenilor le place misterul. Le place să intre în jocuri pe care nu le înţeleg. În desfăşurări de întâmplări din
care pot câştiga ceva sau pot ieşi cu satisfacţia că binele învinge răul. Straniul ascute simţurile. Poveştile cu eroi timizi care distrug duşmani fără scrupule. Descătuşarea de energii pentru cauze nobile. Toate la un loc compun un fel de fluid care îţi dă speranţa, ingredientul magic al jocului de-a viaţa şi moartea. Personajele mele vin din colţuri disparate de realitate, au fiecare de făcut câte ceva care contribuie la ideea principală, de cele mai multe ori greu de găsit în întreg. Nu am pornit la drum ca să redefinesc lumea, ci am încercat să privesc dincolo de realul imediat, care, de cele mai multe ori este proiecţia unui eveniment indus prin televiziune sau presă.”
Prefaţatorul cărţii, Liviu Radu, spune şi el: “Într-o îmbinare ciudată, şi cu atât mai interesantă, de seriozitate şi umor, strecurând ironii fine (uneori greu de sesizat, de parcă s-ar jena să râdă în voie), Robert spune lucruri grave, care ne interesează pe toţi, fără să facă mare caz de asta. Sper ca hard-SF-ul nostru să capete un suflu nou”.
Azi, când nimeni nu poate trăi scriind literatură adevărată, aceea aflată la capătul opus al literaturii de consum, Robert David trebuie
să-şi găsească timp, printre activităţile cronofage zilnice, şi pentru literatura care-i place lui şi în care crede. Idei are, talent are, speranţe are. Toate trebuie să capete o formă perfectă. Pe care eu o aştept cu interes.
“Magazin”, 5 iunie 2003
Cătălin Badea-Gheracostea: Ce i-a şoptit David lui Goliat
O carte precum Turnurile Gemene este interesantă înainte de a place (sau displace) fiindcă este exponentul unui fenomen din ce în ce mai caracteristic literelor româneşti de după optzecism. Autori care scriu din pasiune, doar din pasiune, fără a avea şansa dată de circumstanţa istorică de a trăi într-un spaţiu literar normal, învaţă pe cont propriu şi în pofida indiferenţei cvasi-generale că au un rol şi se înscriu la succesiune tocmai pentru constituirea normalităţii literaturii române. Robert David îşi asumă acest rol şi îşi demonstrează dreptul succesoral în direcţia încă vie şi benignă
a imaginarului nostru - imaginar uneori prea violent, alteori aproape amorf şi pasiv. Şi ţinând cont că volumul pune la un loc texte din ultimii zece ani, el este fără tăgadă una din radiografiile imaginarului românesc actual.
Volumul de debut al lui Robert David este şocant pentru un cititor mediu român. Tocmai pentru că este altfel, mult mai inegal, fără o linie de forţă decelabilă precum majoritatea debuturilor – unele disperat de unitare, echilibrate, robuste etc. -, volumul Turnurile Gemene ascunde o mare promisiune, pe care nu o voi numi decât la finalul intervenţiei mele. Promisiunea aceasta poate deja să
fie împlinită pentru fiecare cititor în parte, după cum urmează:
Pentru cititorul de science fiction cu o dependenţă faţă de vertijul intelectual, adică pentru cititorul unde construcţia unei lumi ficţionale se bazează pe un mod de gândire ştiinţific, Robert David oferă proza care şi dă titlul volumului, Turnurile Gemene, dar şi O armă neobişnuită, sau Experimentul. Preferata evidentă: Turnurile Gemene. Construcţie economică, motivaţii credibile, fir logic fără cusur, stil curat.
Pentru cititorul de science fiction care este generos cu textul, îngăduindu-i elipse cu efect estetic, şi generos cu autorul, îngăduindu-i doar sugerarea explicaţiei construcţiei, Robert David a scris Cu gândul după lumină, Până la căderea nopţii, Călătorul, Faţă în faţă, Seagate Ltd., Singur în noapte, Dincolo, Dimineaţa, A doua oară. Menţiune personală: Călătorul.
Un fantastic liniar, uşor inteligibil se dă la citire în Fără scăpare, Atingere, Înapoi acasă, Un copil alergând în noapte, Harta din Brad.
Degustătorul de parabole – fie ele în cheie jurnalistică, absurdă sau doar satirică – are în volumul lui Robert David Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele, Priveşte atent către bradul de lângă tine, Războiul pentru o cauză dreaptă, Hanovra şi Pariul. Textul de reţinut – Hanovra, plin de culoare şi cu un ritm ludic excelent prins.
Scriitorul Robert David este altul pentru fiecare tip de cititor pe care îl are. Simpla înşiruire sub câteva etichete a prozelor sale nu se doreşte o eviscerare, ci prefigurează evoluţia probabilă a scriitorului. Îndrăznesc să îmi pun aceeaşi întrebare cu prefaţatorul Liviu Radu: spre ce se va îndrepta nevoia de a scrie a lui Robert David, spre un transport mai mare ideatic sau spre o forjare superioară a formei? Ca un egoist, însă trăgând cu ochiul şi la a doua carte (doar în format electronic, vezi www.liternet.ro, căutare „robert david”),
Războiul lumilor paralele, în care jurnalistul David se războieşte cu Goliatul prost şi meschin al vieţii intelectuale şi politice româneşti, - ca un egoist, ziceam – îi cer exploatarea amânduror opţiunilor. Piatra textuală din praştia lui Robert David este promisiunea că măcar un cap monstruos se va sparge. Mai rămâne de văzut dacă asta va face istorie literară sau ştirile de la televizor.
a imaginarului nostru - imaginar uneori prea violent, alteori aproape amorf şi pasiv. Şi ţinând cont că volumul pune la un loc texte din ultimii zece ani, el este fără tăgadă una din radiografiile imaginarului românesc actual.
Volumul de debut al lui Robert David este şocant pentru un cititor mediu român. Tocmai pentru că este altfel, mult mai inegal, fără o linie de forţă decelabilă precum majoritatea debuturilor – unele disperat de unitare, echilibrate, robuste etc. -, volumul Turnurile Gemene ascunde o mare promisiune, pe care nu o voi numi decât la finalul intervenţiei mele. Promisiunea aceasta poate deja să
fie împlinită pentru fiecare cititor în parte, după cum urmează:
Pentru cititorul de science fiction cu o dependenţă faţă de vertijul intelectual, adică pentru cititorul unde construcţia unei lumi ficţionale se bazează pe un mod de gândire ştiinţific, Robert David oferă proza care şi dă titlul volumului, Turnurile Gemene, dar şi O armă neobişnuită, sau Experimentul. Preferata evidentă: Turnurile Gemene. Construcţie economică, motivaţii credibile, fir logic fără cusur, stil curat.
Pentru cititorul de science fiction care este generos cu textul, îngăduindu-i elipse cu efect estetic, şi generos cu autorul, îngăduindu-i doar sugerarea explicaţiei construcţiei, Robert David a scris Cu gândul după lumină, Până la căderea nopţii, Călătorul, Faţă în faţă, Seagate Ltd., Singur în noapte, Dincolo, Dimineaţa, A doua oară. Menţiune personală: Călătorul.
Un fantastic liniar, uşor inteligibil se dă la citire în Fără scăpare, Atingere, Înapoi acasă, Un copil alergând în noapte, Harta din Brad.
Degustătorul de parabole – fie ele în cheie jurnalistică, absurdă sau doar satirică – are în volumul lui Robert David Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele, Priveşte atent către bradul de lângă tine, Războiul pentru o cauză dreaptă, Hanovra şi Pariul. Textul de reţinut – Hanovra, plin de culoare şi cu un ritm ludic excelent prins.
Scriitorul Robert David este altul pentru fiecare tip de cititor pe care îl are. Simpla înşiruire sub câteva etichete a prozelor sale nu se doreşte o eviscerare, ci prefigurează evoluţia probabilă a scriitorului. Îndrăznesc să îmi pun aceeaşi întrebare cu prefaţatorul Liviu Radu: spre ce se va îndrepta nevoia de a scrie a lui Robert David, spre un transport mai mare ideatic sau spre o forjare superioară a formei? Ca un egoist, însă trăgând cu ochiul şi la a doua carte (doar în format electronic, vezi www.liternet.ro, căutare „robert david”),
Războiul lumilor paralele, în care jurnalistul David se războieşte cu Goliatul prost şi meschin al vieţii intelectuale şi politice româneşti, - ca un egoist, ziceam – îi cer exploatarea amânduror opţiunilor. Piatra textuală din praştia lui Robert David este promisiunea că măcar un cap monstruos se va sparge. Mai rămâne de văzut dacă asta va face istorie literară sau ştirile de la televizor.
Michael Hăulică: Despre realitate şi alţi demoni
In dimineata asta (21 iulie) mi s-a intimplat un lucru tare ciudat. Terminasem de citit volumul Turnurile gemene de Robert David si am deschis agenda pentru a-mi nota ultimele impresii. Ca de obicei, am inceput cu data. Si scriu eu,
frumos, 21.05.2005. Cind sa trec la rindul urmator, vad data si incep sa mi se aprinda beculetele ca in tunelul de sub Canalul Minecii. 21 mai! Constantin si Elena! O sun pe mama si ii spun „la multi ani“ – ramin nelamurit pentru ca, de
obicei, lucrurile astea o bucura, dar azi parca dadea din colt in colt, trimit si vreo doua e-mail-uri de felicitare si la unul dintre ele, trimis pe o lista de discutii, mi se raspunde: de cind sarbatorim Elenele in iulie? Pentru a ma convinge ca n-am luat-o razna, verific in agenda data – ar fi fost singura explicatie logica (!?). Corect. Am vazut 21 mai si am reactionat la ceea ce am vazut.
Si-acum ma intorc la Robert, pentru ca intimplarea pe care am trait-o are o legatura cu cartea lui. Robert David s-a nascut la 11 iulie 1973, la Boldesti-Scaieni, Prahova. In 1996 si-a luat licenta in automatica si calculatoare, iar in prezent este inginer la o firma de soft. A debutat in 1993 in revista Magazin, cu povestirea Singur in noapte. Este autorul a doua volume, Razboiul lumilor paralele, Editura Liternet 2002 (http://editura.liternet.ro/carte.php? carte=29) si Turnurile gemene, Omnibooks, 2001 (nominalizat la Premiile Romcon 2004, sectiunea volum de fictiune). Este prezent cu texte in antologiile Arca imblinzitorilor de fantasme (2000), Nautilus (2001), Romania SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), Antologia Liternet, 2002. Are si o activitate publicistica, fiind cistigatorul editiilor 2003 si 2004 ale concursului de editoriale organizat de cotidianul Ziua. A colaborat sporadic la Dilema, iar intr-o vreme avea chiar un ziar personal pe internet, Curierul de seara. Razboiul lumilor paralele cuprinde articolele publicate in presa.
Volumul Turnurile gemene este impartit in doua: pina la pagina 96 sint texte care nu ofera mare lucru de care sa te legi sau care sa-ti ramina in minte, texte fantastice, realiste ori SF, cu recuzita adecvata (poate prea multe localizate aiurea prin lume fara ca subiectul s-o
ceara neaparat), bintuite de efectul de montaj necontrolat, secvente montate de un editor care parca realizeaza un puzzle cu piese provenind din alte puzzle-uri amestecate intre ele. Greu de urmarit, greu de gasit un fir conducator, greu de depistat o poveste, un personaj memorabil...
In schimb, Turnurile Gemene, povestirea finala, ei da, m-a dat peste cap, a provocat intimplarea de dimineata despre care vorbeam la inceput. Este vorba despre realitatea traita prin imaginile vazute, bagate pe git de altii (sau, in cazul meu, de catre mine). „Veti deveni consumatori de imagine, va veti hrani cu imagini si veti visa imagini“ – se zice undeva. Avem doua personaje: Philip, americanul care se pregateste sa sustina citeva conferinte despre istoriile alternative, si Yoshiro Tanaka, japonezul care apeleaza la un aparat care-i induce o realitate alternativa in background, in timp ce el isi vede de treaba pentru care este platit. Ambii traiesc realitatea pe care le-o ofera imaginile difuzate de altii: Philip – ca receptor de transmisii televizate sau radiodifuzate, Tanaka – pe post de utilizator de soft. Philip care asculta stirile la radio (trei atentate simultane, dar nu e vorba despre 11 septembrie, inca nu) si construieste o teorie despre realitatea (acea realitate) care exista cita vreme esti conectat la radio sau TV, japonezul care-si doreste o calatorie care sa nu-l distraga de la obligatiile cotidiene. Philip care termina de scris Turnurile gemene, o alta realitate, posibila, conceputa in liniste, departe de radio si TV („Era o senzatie plenara de libertate. Atita timp cit nu inghitea nici o emisiune de televiziune, nici o transmisie radiofonica, tot ce auzea si vedea era ceea ce el dorea sa vada si sa auda. Realitatea i se dezvaluia asa cum era, fara ca altcineva sa i-o bage pe git“), si Tanaka, conectat la aparatul care ii permite sa calatoreasca prin Dallas in ziua de 22 noiembrie 1963, sa asiste la asasinarea lui JFK, in timp ce isi vede de treaba lui la firma la care lucreaza. „Parea un joc simultan in doua realitati. Una care avea loc chiar sub ochii
celorlalti si alta doar pentru propria sa minte“. Japonezul are un accident si ajunge la spital, intr-un salon in care erau si alti utilizatori ai aparatului, unul din Hiroshima, altul din Nagasaki. „Ne-am transformat cu totii in niste robotei ascultatori, marionete in miinile celor care, daca nu sintem cuminti, ne dau cu bomba atomica in cap“, zice unul. Si nu putem sa nu legam asta de ce spunea Philip: „Va veni o zi [...] cind din nici un jurnal de stiri nu vor lipsi atrocitatile. Pentru ca tu, cel care privesti, ai nevoie de ceva care sa-ti inspire teama“. Asemeni japonezilor care vor sa se razbune pentru bomba atomica, convinsi ca aparatele lor le permit sa induca evenimente in viitor, Philip scrie despre turnurile gemene (o realitate alternativa, posibila), cartea avind un enorm succes, fraza de pe buzele tuturor fiind „problema este nu daca se va intimpla, ci cind“. Finalul: „Era in 1982. Iar Philip K. Dick nu avea sa mai scrie altceva dupa Turnurile gemene“. 1982 este anul mortii lui Dick.
Dar de ce Dick? Ce a adus asta in plus? Doar un scriitor consumator de droguri putea imagina o astfel de povestire/ teorie? Mi se pare restrictiv, o rezolvare facila, si nu cred ca asta a fost motivatia. Prefer s-o iau drept un omagiu adus de autor scriitorului sau preferat.
Mi-ar fi placut ca Turnurile gemene sa fie o nuvela, sa nu fi gasit intre copertele cartii decit aceasta nuvela. Care sa-i permita lui Robert David dezvoltarea celor doua personaje, Philip – scriitorul si Tanaka – beneficiarul de hi-tech, eventual o unire a firelor narative. O nuvela care ar fi putut fi unul dintre cele mai importante texte SF scrise in Romania ultimilor ani.
frumos, 21.05.2005. Cind sa trec la rindul urmator, vad data si incep sa mi se aprinda beculetele ca in tunelul de sub Canalul Minecii. 21 mai! Constantin si Elena! O sun pe mama si ii spun „la multi ani“ – ramin nelamurit pentru ca, de
obicei, lucrurile astea o bucura, dar azi parca dadea din colt in colt, trimit si vreo doua e-mail-uri de felicitare si la unul dintre ele, trimis pe o lista de discutii, mi se raspunde: de cind sarbatorim Elenele in iulie? Pentru a ma convinge ca n-am luat-o razna, verific in agenda data – ar fi fost singura explicatie logica (!?). Corect. Am vazut 21 mai si am reactionat la ceea ce am vazut.
Si-acum ma intorc la Robert, pentru ca intimplarea pe care am trait-o are o legatura cu cartea lui. Robert David s-a nascut la 11 iulie 1973, la Boldesti-Scaieni, Prahova. In 1996 si-a luat licenta in automatica si calculatoare, iar in prezent este inginer la o firma de soft. A debutat in 1993 in revista Magazin, cu povestirea Singur in noapte. Este autorul a doua volume, Razboiul lumilor paralele, Editura Liternet 2002 (http://editura.liternet.ro/carte.php? carte=29) si Turnurile gemene, Omnibooks, 2001 (nominalizat la Premiile Romcon 2004, sectiunea volum de fictiune). Este prezent cu texte in antologiile Arca imblinzitorilor de fantasme (2000), Nautilus (2001), Romania SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), Antologia Liternet, 2002. Are si o activitate publicistica, fiind cistigatorul editiilor 2003 si 2004 ale concursului de editoriale organizat de cotidianul Ziua. A colaborat sporadic la Dilema, iar intr-o vreme avea chiar un ziar personal pe internet, Curierul de seara. Razboiul lumilor paralele cuprinde articolele publicate in presa.
Volumul Turnurile gemene este impartit in doua: pina la pagina 96 sint texte care nu ofera mare lucru de care sa te legi sau care sa-ti ramina in minte, texte fantastice, realiste ori SF, cu recuzita adecvata (poate prea multe localizate aiurea prin lume fara ca subiectul s-o
ceara neaparat), bintuite de efectul de montaj necontrolat, secvente montate de un editor care parca realizeaza un puzzle cu piese provenind din alte puzzle-uri amestecate intre ele. Greu de urmarit, greu de gasit un fir conducator, greu de depistat o poveste, un personaj memorabil...
In schimb, Turnurile Gemene, povestirea finala, ei da, m-a dat peste cap, a provocat intimplarea de dimineata despre care vorbeam la inceput. Este vorba despre realitatea traita prin imaginile vazute, bagate pe git de altii (sau, in cazul meu, de catre mine). „Veti deveni consumatori de imagine, va veti hrani cu imagini si veti visa imagini“ – se zice undeva. Avem doua personaje: Philip, americanul care se pregateste sa sustina citeva conferinte despre istoriile alternative, si Yoshiro Tanaka, japonezul care apeleaza la un aparat care-i induce o realitate alternativa in background, in timp ce el isi vede de treaba pentru care este platit. Ambii traiesc realitatea pe care le-o ofera imaginile difuzate de altii: Philip – ca receptor de transmisii televizate sau radiodifuzate, Tanaka – pe post de utilizator de soft. Philip care asculta stirile la radio (trei atentate simultane, dar nu e vorba despre 11 septembrie, inca nu) si construieste o teorie despre realitatea (acea realitate) care exista cita vreme esti conectat la radio sau TV, japonezul care-si doreste o calatorie care sa nu-l distraga de la obligatiile cotidiene. Philip care termina de scris Turnurile gemene, o alta realitate, posibila, conceputa in liniste, departe de radio si TV („Era o senzatie plenara de libertate. Atita timp cit nu inghitea nici o emisiune de televiziune, nici o transmisie radiofonica, tot ce auzea si vedea era ceea ce el dorea sa vada si sa auda. Realitatea i se dezvaluia asa cum era, fara ca altcineva sa i-o bage pe git“), si Tanaka, conectat la aparatul care ii permite sa calatoreasca prin Dallas in ziua de 22 noiembrie 1963, sa asiste la asasinarea lui JFK, in timp ce isi vede de treaba lui la firma la care lucreaza. „Parea un joc simultan in doua realitati. Una care avea loc chiar sub ochii
celorlalti si alta doar pentru propria sa minte“. Japonezul are un accident si ajunge la spital, intr-un salon in care erau si alti utilizatori ai aparatului, unul din Hiroshima, altul din Nagasaki. „Ne-am transformat cu totii in niste robotei ascultatori, marionete in miinile celor care, daca nu sintem cuminti, ne dau cu bomba atomica in cap“, zice unul. Si nu putem sa nu legam asta de ce spunea Philip: „Va veni o zi [...] cind din nici un jurnal de stiri nu vor lipsi atrocitatile. Pentru ca tu, cel care privesti, ai nevoie de ceva care sa-ti inspire teama“. Asemeni japonezilor care vor sa se razbune pentru bomba atomica, convinsi ca aparatele lor le permit sa induca evenimente in viitor, Philip scrie despre turnurile gemene (o realitate alternativa, posibila), cartea avind un enorm succes, fraza de pe buzele tuturor fiind „problema este nu daca se va intimpla, ci cind“. Finalul: „Era in 1982. Iar Philip K. Dick nu avea sa mai scrie altceva dupa Turnurile gemene“. 1982 este anul mortii lui Dick.
Dar de ce Dick? Ce a adus asta in plus? Doar un scriitor consumator de droguri putea imagina o astfel de povestire/ teorie? Mi se pare restrictiv, o rezolvare facila, si nu cred ca asta a fost motivatia. Prefer s-o iau drept un omagiu adus de autor scriitorului sau preferat.
Mi-ar fi placut ca Turnurile gemene sa fie o nuvela, sa nu fi gasit intre copertele cartii decit aceasta nuvela. Care sa-i permita lui Robert David dezvoltarea celor doua personaje, Philip – scriitorul si Tanaka – beneficiarul de hi-tech, eventual o unire a firelor narative. O nuvela care ar fi putut fi unul dintre cele mai importante texte SF scrise in Romania ultimilor ani.