Cătălin Ionescu: Vorbe cu Robert David
interviu aparut in revista Pro-Scris in anul 2003
1. Robert David, eşti unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani români. Ai scris science fiction, dar ai fost atras şi de politică şi de presă, deşi îţi câştigi existenţa profesând cu totul altceva. Cum te-ai autodefini?
E o întrebare dificilă! Probabil am fost prolific într-o anumită perioadă în care credeam în puterea cuvântului scris. Am început să public în iarna lui 1993, când am încercat să îmbin studenţia la Automatică şi Calculatoare cu presa scrisă. Am avut şansa să primesc un premiu pentru primul text de ficţiune pe care l-am publicat şi de-aici a pornit o aventură personală care a parcurs la început zona ştiinţei popularizate, s-a îmbinat cu lumea cenaclurilor de science-fiction şi a continuat cu presa de opinie şi analiză. Am fost scriitor, editor, traducător, editorialist, reporter, intervievator, redactor, am lansat titluri de revistă, am debutat oameni,
într-un cuvânt m-am autodescoperit. Toate acestea în paralel cu existenţa destul de monotona a inginerului software care se plimbă din companie în companie, descoperind lucruri noi şi colindând uneori lumea prin locuri la care nu mă gândisem niciodată. E greu să mă autodefinesc pentru că încă nu ştiu foarte bine cine sunt. Toate experienţele literare, jurnalistice sau profesionale m-au obligat la aotodepăşire. Iar pentru a mă putea defini, ar trebui să fi ajuns deja la o vârstă la care să pot spune că nu mai pot să trec peste nici o ştachetă.
2. Aş vrea să insistăm puţin pe Curierul de seară. Ce a însemnat aceasta experienţă pentru tine şi cum s-a schimbat - dacă s-a
schimbat - de-a lungul timpului percepţia ta vizavi de aceasta încercare, foarte temerară.
Curierul de seară încă mai există. S-a dezvoltat în timp, pornind de la o simplă pagină de web în care scriam doar eu. Dan-Claudiu Dragoş, un tânăr de excepţie care a absolvit aceeaşi facultate ca şi mine, la o distanţă de 5-6 ani, a avut ideea să transforme Curierul meu de seară într-un ziar în care oricine să poate publica. Acesta a fost motivul pentru care în trei ani, foarte mulţi oameni au făcut un gen revoluţionar de presă, devenind jurnalişti nu pentru că ar fi fost plătiţi să scrie, ci pentru că aşa au simţit ei. În acest moment, Curierul de seară este o arhivă online, care ar putea să dea serios de lucru unui sociolog interesat de mersul neoficial al tranziţiei post-comuniste. În mod cert, percepţia mea faţă de libertatea de expresie s-a schimbat. Prin Curier am înţeles că democraţia nu este o efervescenţă cotidiană aşa cum mi-ar fi plăcut (ce bine ar fi să asistăm la o revoluţie în fiecare zi...), ci un sistem politic foarte bine pus la punct, iar cine nu este în interiorul sistemului, nu există...
3. La ce lucrează în prezent Robert David? Există planuri de viitor apropiat şi de viitor mai îndepărtat?
Nu am mai scris aproape nimic de 6 luni. Am idei în continuare, probabil că aş găsi şi timp cu puţin efort, însă mi-am pierdu entuziasmul. Mi-au apărut două volume, unul de publicistică, în iarna lui 2002 („Războiul lumilor paralele", ed. LiterNet, accesibil aici) iar altul de proză scurtă în primăvara lui 2003 („Turnurile gemene", ed. Omnibooks). Primul este un e-book pe care l-au descărcat peste 2000 de oameni, din informaţiile pe care le am, iar cel de-al doilea este un volum tipărit în 200 de exemplare. Ambele mi-au adus satisfacţii. Prefer să nu divulg nici ce planuri de viitor am, nici la ce lucrez în momentul de faţă.
4. Ce înseamnă, în ochii scriitorului Robert David, succesul? Dacă ar fi să alegi, ce ai prefera, Premiul Pullitzer, Premiul Academiei Goncourt, o fermă în Statele Unite sau o vilă în Monte Carlo?
Succesul nu înseamnă nici una din cele enumerate mai sus. Pentru mine, succesul ar însemna să fi putut aduce un strop de speranţă sau un strop de visare în mintea cititorului meu. Pe parcursul celor 6 luni de „grevă" scriitoricească, am publicat un articol intitulat „22 de milioane de oameni singuri" în urma căruia cineva mi-a trimis un mesaj de genul: „Am început să citesc articolul tău şi la un moment dat mi-am dat seama că te citeam cu voce tare". Cam ăsta cred că ar trebui să fie rostul scriitorului - să dea oamenilor putere, încredere, să-i facă să se adune în jurul unor idei...
5. În ce masură literatura (sf şi nu numai) se împleteşte cu politicul? Crezi în valenţele "educative" ale literaturii, cu trimitere
directă spre criza morală, înainte de toate, prin care trece societatea românească?
Cred că, în mare măsură, literatura şi politicul sunt sau ar trebui să fie două lumi complementare. Ambele se adresează oamenilor. Ambele există datorită cuvintelor. Fără să vreau să spun vorbe mari, am impresia că ne aflăm într-un mare pericol. Cuvântul scris şi-a pierdut sacralitatea. De aceea şi literatura şi politicul nu mai sunt decât nişte concepte fără fundament, iar criza morală la care faci referire se datorează tocmai superficialităţii cu care au fost trataţi oamenii de către cei care li se adresează. De multe ori am senzaţia că politicul a ucis fără discernământ în România orice tentativă de curăţenie socială. Într-o ţară bolnavă nu poate exista o literatură sănătoasă şi, cu atât mai puţin un public consumator de literatură. Criza morală este produsul superficialităţii cu care foarte mulţi politicieni au urcat la tribună fără să aibă un discurs, ci doar o apetenţă psihanalizabilă pentru scandaluri. Nu exişti pe fundalul politico-literar post-decembrist dacă nu ai gură mare, dacă nu eşti tupeist sau pur şi simplu nesimţit. Este un mediu atât de viciat, încât cuvântul scris nu-l mai poate ajuta. Orice scandal se estompează doar printr-un nou scandal, iar oamenii au ajuns să trăiască haotic, să nu le mai pese unii de alţii. Mi-e greu să determin o soluţie pentru această stare de fapt.
6. Cum ai putea defini peisajul science fiction românesc?
Nu cred că există un science-fiction românesc. Autorii care au publicat literatură de sorginte SF au fost pur şi simplu încadraţi
într-un gen despre care s-a vorbit la un moment dat la televiziune. Literatura lor nu este aproape deloc science-fiction, ci doar poartă uneori idei fantastice. La ora asta, SF-ul românesc s-a mutat pe Internet. Şi când spun SF, mă refer la genul din care probabil şi eu fac parte fără să cred prea tare că el există. E unul din paradoxurile obişnuite. Există câteva site-uri SF româneşti în limba engleză, există câţiva autori care scriu o literatură de idei, dar consider că SF-ul românesc este departe de a reprezenta un curent distinct câtă vreme nu avem o industrie SF şi implicit un public important consumator de SF românesc.
7. Se poate vorbi de un raport profesionism / amatorism în sf-ul romanesc? Dar de o industrie science fiction?
Cred că suntem cu toţii amatori. Profesionist este cineva care trăieşte din SF, ori nu există nici un scriitor sau editor care să îndeplinească acest criteriu.
8. Există o carte pe care o consideri ca fiind de căpătâi în science fiction? Dar un film de mare sau de mic ecran?
SF-ul este, după mine, libertatea de a gândi altfel. Dar aceasta e definiţia mea personală. Nu ştiu câtă lume e de acord cu ea, şi prin urmare nu am cum să generalizez. Oricum, de căpătâi sunt câteva volume ale lui Philip K. Dick, însă iar trebuie să spun că sunt
importante doar pentru mine. La capitolul filme, seria Matrix a apărut într-un moment în care era nevoie de o serie de explicaţii cu privire la evenimentele de multe ori absurde care se petrec în realitatea televizată. Cred că ideea din Matrix va fi considerată la un moment dat baza dezvoltării societăţii omeneşti moderne.
9. Crezi ca "ofensiva" audio-vizuală (şi nu mă refer nu numai la internet, ci şi la veşnica "concurenţă" dintre marele şi micul ecran) vor afecta, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, cartea "de hârtie"?
Cartea de hârtie va exista în continuare dar va deveni interesantă pentru din ce în ce mai puţini oameni. E mai simplu să bei bere şi să te uiţi la nişte imagini mişcate decât să îţi generezi propriile imagini citind o carte, fie ea şi electronică.
10. O întrebare SF de final: Cum crezi că se va termina lupta împotriva terorismului?
Terorismul este efectul unor fenomene globale. Mi se pare fundamental greşit să lupţi cu efectele, când elementar ar fi să determini cauzele şi să le elimini. Ori, în cazul terorismului, cauzele sunt de natură politică, iar rezolvarea lor ar însemna un efort pe care nimeni
nu este încă dispus să-l facă.
E o întrebare dificilă! Probabil am fost prolific într-o anumită perioadă în care credeam în puterea cuvântului scris. Am început să public în iarna lui 1993, când am încercat să îmbin studenţia la Automatică şi Calculatoare cu presa scrisă. Am avut şansa să primesc un premiu pentru primul text de ficţiune pe care l-am publicat şi de-aici a pornit o aventură personală care a parcurs la început zona ştiinţei popularizate, s-a îmbinat cu lumea cenaclurilor de science-fiction şi a continuat cu presa de opinie şi analiză. Am fost scriitor, editor, traducător, editorialist, reporter, intervievator, redactor, am lansat titluri de revistă, am debutat oameni,
într-un cuvânt m-am autodescoperit. Toate acestea în paralel cu existenţa destul de monotona a inginerului software care se plimbă din companie în companie, descoperind lucruri noi şi colindând uneori lumea prin locuri la care nu mă gândisem niciodată. E greu să mă autodefinesc pentru că încă nu ştiu foarte bine cine sunt. Toate experienţele literare, jurnalistice sau profesionale m-au obligat la aotodepăşire. Iar pentru a mă putea defini, ar trebui să fi ajuns deja la o vârstă la care să pot spune că nu mai pot să trec peste nici o ştachetă.
2. Aş vrea să insistăm puţin pe Curierul de seară. Ce a însemnat aceasta experienţă pentru tine şi cum s-a schimbat - dacă s-a
schimbat - de-a lungul timpului percepţia ta vizavi de aceasta încercare, foarte temerară.
Curierul de seară încă mai există. S-a dezvoltat în timp, pornind de la o simplă pagină de web în care scriam doar eu. Dan-Claudiu Dragoş, un tânăr de excepţie care a absolvit aceeaşi facultate ca şi mine, la o distanţă de 5-6 ani, a avut ideea să transforme Curierul meu de seară într-un ziar în care oricine să poate publica. Acesta a fost motivul pentru care în trei ani, foarte mulţi oameni au făcut un gen revoluţionar de presă, devenind jurnalişti nu pentru că ar fi fost plătiţi să scrie, ci pentru că aşa au simţit ei. În acest moment, Curierul de seară este o arhivă online, care ar putea să dea serios de lucru unui sociolog interesat de mersul neoficial al tranziţiei post-comuniste. În mod cert, percepţia mea faţă de libertatea de expresie s-a schimbat. Prin Curier am înţeles că democraţia nu este o efervescenţă cotidiană aşa cum mi-ar fi plăcut (ce bine ar fi să asistăm la o revoluţie în fiecare zi...), ci un sistem politic foarte bine pus la punct, iar cine nu este în interiorul sistemului, nu există...
3. La ce lucrează în prezent Robert David? Există planuri de viitor apropiat şi de viitor mai îndepărtat?
Nu am mai scris aproape nimic de 6 luni. Am idei în continuare, probabil că aş găsi şi timp cu puţin efort, însă mi-am pierdu entuziasmul. Mi-au apărut două volume, unul de publicistică, în iarna lui 2002 („Războiul lumilor paralele", ed. LiterNet, accesibil aici) iar altul de proză scurtă în primăvara lui 2003 („Turnurile gemene", ed. Omnibooks). Primul este un e-book pe care l-au descărcat peste 2000 de oameni, din informaţiile pe care le am, iar cel de-al doilea este un volum tipărit în 200 de exemplare. Ambele mi-au adus satisfacţii. Prefer să nu divulg nici ce planuri de viitor am, nici la ce lucrez în momentul de faţă.
4. Ce înseamnă, în ochii scriitorului Robert David, succesul? Dacă ar fi să alegi, ce ai prefera, Premiul Pullitzer, Premiul Academiei Goncourt, o fermă în Statele Unite sau o vilă în Monte Carlo?
Succesul nu înseamnă nici una din cele enumerate mai sus. Pentru mine, succesul ar însemna să fi putut aduce un strop de speranţă sau un strop de visare în mintea cititorului meu. Pe parcursul celor 6 luni de „grevă" scriitoricească, am publicat un articol intitulat „22 de milioane de oameni singuri" în urma căruia cineva mi-a trimis un mesaj de genul: „Am început să citesc articolul tău şi la un moment dat mi-am dat seama că te citeam cu voce tare". Cam ăsta cred că ar trebui să fie rostul scriitorului - să dea oamenilor putere, încredere, să-i facă să se adune în jurul unor idei...
5. În ce masură literatura (sf şi nu numai) se împleteşte cu politicul? Crezi în valenţele "educative" ale literaturii, cu trimitere
directă spre criza morală, înainte de toate, prin care trece societatea românească?
Cred că, în mare măsură, literatura şi politicul sunt sau ar trebui să fie două lumi complementare. Ambele se adresează oamenilor. Ambele există datorită cuvintelor. Fără să vreau să spun vorbe mari, am impresia că ne aflăm într-un mare pericol. Cuvântul scris şi-a pierdut sacralitatea. De aceea şi literatura şi politicul nu mai sunt decât nişte concepte fără fundament, iar criza morală la care faci referire se datorează tocmai superficialităţii cu care au fost trataţi oamenii de către cei care li se adresează. De multe ori am senzaţia că politicul a ucis fără discernământ în România orice tentativă de curăţenie socială. Într-o ţară bolnavă nu poate exista o literatură sănătoasă şi, cu atât mai puţin un public consumator de literatură. Criza morală este produsul superficialităţii cu care foarte mulţi politicieni au urcat la tribună fără să aibă un discurs, ci doar o apetenţă psihanalizabilă pentru scandaluri. Nu exişti pe fundalul politico-literar post-decembrist dacă nu ai gură mare, dacă nu eşti tupeist sau pur şi simplu nesimţit. Este un mediu atât de viciat, încât cuvântul scris nu-l mai poate ajuta. Orice scandal se estompează doar printr-un nou scandal, iar oamenii au ajuns să trăiască haotic, să nu le mai pese unii de alţii. Mi-e greu să determin o soluţie pentru această stare de fapt.
6. Cum ai putea defini peisajul science fiction românesc?
Nu cred că există un science-fiction românesc. Autorii care au publicat literatură de sorginte SF au fost pur şi simplu încadraţi
într-un gen despre care s-a vorbit la un moment dat la televiziune. Literatura lor nu este aproape deloc science-fiction, ci doar poartă uneori idei fantastice. La ora asta, SF-ul românesc s-a mutat pe Internet. Şi când spun SF, mă refer la genul din care probabil şi eu fac parte fără să cred prea tare că el există. E unul din paradoxurile obişnuite. Există câteva site-uri SF româneşti în limba engleză, există câţiva autori care scriu o literatură de idei, dar consider că SF-ul românesc este departe de a reprezenta un curent distinct câtă vreme nu avem o industrie SF şi implicit un public important consumator de SF românesc.
7. Se poate vorbi de un raport profesionism / amatorism în sf-ul romanesc? Dar de o industrie science fiction?
Cred că suntem cu toţii amatori. Profesionist este cineva care trăieşte din SF, ori nu există nici un scriitor sau editor care să îndeplinească acest criteriu.
8. Există o carte pe care o consideri ca fiind de căpătâi în science fiction? Dar un film de mare sau de mic ecran?
SF-ul este, după mine, libertatea de a gândi altfel. Dar aceasta e definiţia mea personală. Nu ştiu câtă lume e de acord cu ea, şi prin urmare nu am cum să generalizez. Oricum, de căpătâi sunt câteva volume ale lui Philip K. Dick, însă iar trebuie să spun că sunt
importante doar pentru mine. La capitolul filme, seria Matrix a apărut într-un moment în care era nevoie de o serie de explicaţii cu privire la evenimentele de multe ori absurde care se petrec în realitatea televizată. Cred că ideea din Matrix va fi considerată la un moment dat baza dezvoltării societăţii omeneşti moderne.
9. Crezi ca "ofensiva" audio-vizuală (şi nu mă refer nu numai la internet, ci şi la veşnica "concurenţă" dintre marele şi micul ecran) vor afecta, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, cartea "de hârtie"?
Cartea de hârtie va exista în continuare dar va deveni interesantă pentru din ce în ce mai puţini oameni. E mai simplu să bei bere şi să te uiţi la nişte imagini mişcate decât să îţi generezi propriile imagini citind o carte, fie ea şi electronică.
10. O întrebare SF de final: Cum crezi că se va termina lupta împotriva terorismului?
Terorismul este efectul unor fenomene globale. Mi se pare fundamental greşit să lupţi cu efectele, când elementar ar fi să determini cauzele şi să le elimini. Ori, în cazul terorismului, cauzele sunt de natură politică, iar rezolvarea lor ar însemna un efort pe care nimeni
nu este încă dispus să-l facă.